Logo

6. The Dog

Publish Date

I sit and wonder why we didn't collectively go mad then. We are still functional. But I admit that pause between two bell shrieks was the massacre of our identities. It was shown to us that we are not ourselves. We were creatures frozen in survival, we didn't stop a single blow, we didn't raise our voices for anyone, we didn't defend anyone.

Us. Those of us who secretly held hands on stage at the House of Culture choir so that each of our voices wouldn't tremble along with our bodies at the festivals for the party and the people. Those of us who froze together, on the road between Suceava and Șcheia, lined up in single file, facing the road, forced by a lady patrolling with a megaphone to smile, but this forced smile, after an hour, made our cheeks terribly sore. We were forced to wave from seven in the morning to nine at night some flowers with wire stems and crepe paper petals made during handicraft class, even though our hands had weakened like that shredded paper, all with the promise that the car of the beloved leader and his distinguished wife would rush past us, visiting our city, but they would choose at the last minute, as a security strategy, a different route than the announced one, and schools had lined up children between localities for nothing. Us. Those whom Romanian teacher Boroș struggled to make sensitive with texts she cried reciting, English teacher Plămadă to emotionally stabilize with her sunny Transylvanian gentleness, and geography teacher Rugină to offer new horizons, self-esteem, and future advice.

Music teacher Macovei told me that in life I would sing, I had the most generous vocal range among the hundred children in the school choir and never sang off-key.I would someday enter an art academy. Miss Boroș, on the other hand, said no, I would become a writer. For sports teacher Baraboi, I was a revelation, beating the county finalists in running by an entire stadium length in an endurance competition, and she told me that, beyond the medal brought to the school, I had an iron resilience for my weight and that life wouldn't easily bring me down. My grandparents continued with their hope that one day I would tell the weather on TV, which, from a certain point of view, I am doing right now.

All these people valued us, blessed us, and shaped us, and the grade book was full of perfect tens… While all of us who couldn't build that giant his villa were failing math.

His next class came, in the last week of the year. The first after the meeting. The tense one. A chance to fix our grades.

Those failing in the first two trimesters were given a list of ten exercises as long as the blackboard was wide. Clear. As many as you solve correctly, that's your grade. No help, no interruptions when you make an error; you just have to discover it yourself and correct it. Or not, and you're stopped, you don't jump to the next line. Only the last ones, from the seventh onwards, weren't terrifyingly difficult. It was clear he was forced to pass at least some, at least those whose parents had made a fuss.

We were so united that we intertwined our ideas like a choir that couldn't whisper for fear of getting a one, but screamed from the distance of clear thought, every step of every struggling colleague, like in a common prayer, like a wordless service. The service of numbers. Some of us pleaded for the one at the blackboard, telling God that, if He existed, He should intervene, because even Colțuneac was human.

I remembered their faces from when they were little… Cătălina, in her first first-grade class, recited Luceafărul by heart until the teacher stopped her, because no child could follow how far she had taken the poem. Otilia filled a blackboard with New Year's wishes for us in calligraphic writing, with small cursive letters; she had come to school writing cursive just as I had come reading cursive. Mădălina played the piano as if for a concert, Tudor and Răzvan were world champions in swimming.

Colțuneac got a five, Pântea a six, Corduneanu a seven.

It was my turn, I solved the first seven lines slowly, but relatively easily, I heard the "alpha" hissing from the back row the victory of a yesssssss and I felt better, the kids are with me, I'm fine, I'm fine, I tackled line eight, but without the initial stress, technically I was no longer failing!!!! Seven was also okay, even if I couldn't do more.

The professor, intrigued, started asking me to explain aloud what I was doing there; only me, he hadn't asked anyone else. And at that moment, I began to feel that cursed cortisol tying my tongue, stinging my soles, I started stammering how we f-f-first solve the inside of the p-p-p-parenthesis, then the operations of di-di-di-division and mu-mu-mu-multiplication, then the others, how we extract the f-f-f-factor c-c-c-common, how this r-r-radical, a-a-after solving the inside, has a p-p-p-perfect s-s-square and we extract it, and so on. I finished and, terrified and overwhelmed by stress, I started line nine, which I knew I wouldn't finish well, because halfway through it was something difficult for me, those silly things I didn't master, but I wanted to get halfway out of caution, so he wouldn't somehow nick my eight, I don't know. The children watched me without breathing, they didn't even know I could do anything other than draw.

I had a first hesitation, I was waiting for the professor to stop me, to tell me student Răvnic, go back to your seat, you have an eight. He didn't stop me, he let me get tangled, untangled, tangled and then burst out: AAAAA! So, you don't know basic operations with bases? Unacceptable. These are operations for a five! You don't know them? You stutter at something like this?! You don't deserve a five, you're a four, but I'll give you a five out of pity.

In the first second, I didn't realize, I waited for it to be an error in the Creation's programming and to be instantly remedied, in the second, the one in which he emphatically wrote the grade with his pen in the ledger, I was rigid in my desk, something like a knife hurt my heart, around me the children murmured, stunned, the man had violated his own rule, stated earlier. He had reduced my work to five lines, even though I had completed three more. In the third second, I burst into the deepest cry of my life, the kind where you push your head through the wood of the desk and the parquet and drive your forehead into the earth.

He had trampled me under his boot, he had destroyed me. He had failed me, he had killed me, he had already killed me by perversely using my parents' hands, who would physically complete what he had started by filling in a digit with ink. I was convinced my parents would beat me until I took my last breath or throw me from the balcony and bury me, because they often repeated to me I made you, I'll kill you, and I knew that was perfectly legal and without legal consequences if the wretched offspring was yours.

I kept repeating to myself, while screaming with tears in every cell: "die, die, die." My scream found an invisible echo those days and amplified in 8 A, and in 5 B, and in 6 A, and in 7 B. I never wanted to live as much as I wanted the professor to die.

I still remember that, crying muffled, my mind a mess, like before an execution, walking home on that scorching day, I passed by a dog sprawled in the dust.

I still remember the dog's shape. The dust's shape. The heat's shape.

I am fifty years old and I have never prayed to God with such power to become, to be, to do something, as I implored Him that afternoon TO BE A DOG. To become THAT DOG.

Not to know math, not for my mother to find me, not for her to ask why so-and-so can, not to have a family, not to be to blame, not to know how to speak, to die only of hunger in the Zamca forest, not hanged in trees, and to eat shit from the roadside, just to be that dog. It was my deepest ontological prayer related to my own being: non-being. I implored my animality.

It wasn't a prayer, it was a scream that shatters quasars.

(to be continued)

Cosmina Dragomir

Photography by Noemia Prada

See other episodes HERE!


22 Comments

A

Andreea M.

Această mărturisire este dureroasă și plină de agonie. Dar e și eliberatoare. Cosmina, ce suflet frumos ai, în ciuda focurilor prin care ai (fost) trecut(ă). Te pomenesc! Să ne pomenești! Să ne pomenim unii pe alții. PS. Aștept cu nerăbdare, dar și cu frică, să citesc urmarea...

C

Cosmina

Andreea dragă, îți mulțumesc nespus. Sincer nu mă așteptam ca niște simple rânduri de jurnal să atragă o asemenea reacție și atâta empatie pură. Aceasta este cea care vindecă, inimile mângâietoare ale oamenilor sunt adevărate celule stem. Cu siguranță în lume a fost și este mult mai multă suferință reală, față de care rândurile povestirilor mele sunt glumă și alint. Să ne ierte și legene Domnul lângă inima lui pe toți.

S

serban

Răul nu există, Anca. Este doar un gol ontologic... Oare nici diavolul?

A

Anca Stanciu

Dumnezeu nu a creat răul. De aceea, răul nu are esență, nu are existență. Diavolul există, a fost creat de Dumnezeu ca înger. El a ales însă răul, a ales să acționeze separat de Dumnezeu, și împotriva Lui. Esență însă are. Oricând se va întoarce și se va pocăi, va redeveni înger. Adică ceea ce l-a creat Dumnezeu să fie.

A

Anca Stanciu

O să pun o întrebare care sigur va scandaliza pe toată lumea: da, suntem toți numai răni, rană peste rană, nici nu ai unde pune un fir de păr pe trupul și sufletul nostru. Dar aceste răni fac parte din viață. Din formarea noastră. Dacă nu le-am avea, am mai scrie așa? Cum ar fi fost Cosmina dacă ar fi crescut într-o școală „ca la carte”? Ar mai fi avut ea 3, 4, n dimensiuni, sau doar... 2? Iată, ne uităm acum la generația copiilor noștri. I-am ferit cu înverșunare de evenimente ca cele prin care am trecut noi, i-am ocrotit, i-am protejat, i-am hipersensibilizat... Ei par că rezistă mai greu la viața fără greutăți, sunt mai nemulțumiți și împovărați, nefiind „vaccinați”. Durerea, cantitativ, pare mai mare la ei decât la noi. Culmea! Și atunci? Nu zic că e bine că am trecut prin ce am trecut, zic doar că toate au avut un rost. Ne-au format. Suntem mai frumoși așa, ca niște eroi întorși din luptă, rupți, însângerați, față de niște tineri la patru ace, stâlpi de cafenele. Nu știu. Sigur greșesc. Dar nu pot să nu mă întreb...

A

Anca Stanciu

Am scris acest comentariu mai devreme, apoi l-am șters, pentru că mi s-a atras atenția că putea fi citit ca o justificare a răului. Nu este o justificare a răului. Ci o justificare a minunatei pronii a lui Dumnezeu, care din tot acest rău „toarce” binele. Răul nu e absolut. Răul nu are nici o putere. Răul poate fi întors ca o mănușă, pe dos, și transformat în opusul lui. Răul nu are esență, el nu există, la propriu, nu a fost creat de Dumnezeu. Este doar un gol ontologic, care poate acționa ca o „gaură neagră”, sau poate fi umplut cu dragoste și transfigurat. Cât despre frumusețea acestor răni... mă gândeam la acea tehnică japoneză, kintsugi, care repară ceșcuțele sparte, unind cioburile cu aur și transformând ceașca inițială, oricât de valoroasă era, în ceva infinit mai valoros, deși... spart. Frumusețea noastră e acestor ceșcuțe „kintsugi”, cei care am reușit să umplem cioburile cu „aur”... Iar cei ce n-au reușit, pe ei să-i umple mila Domnului cu aurul harului!

C

Cosmina

Daaa, Ancu drag! Total de acord cu tine. Fără o viață cu provocări de tot felul nu am fi fost atat de complecși. Nu cred că suntem mai frumoși neapărat (în afară de fff puține cazuri particulare ca tine), dar suntem sigur mai încâlciți în limpezimea noastră și mai complicați ca tip de umanitate, de empatie :)). Suntem mai tăbăciți. Să știi că generația părinților noștri a avut o viață și mai grea decât în comunism, prin comparație cu ei, noi am avut raiul. Și bunicii noștri - și mai rău, au prins războiul, pogromurile, seceta și foametea. Fiecare generație crede că a trăit doar în abuz și că tinerii momentului sunt leneși, nerecunoscători și superficiali. Probabil la fel va fi mai departe, în alte contexte. Ce ai zis nu sună ca o justificare a răului, ci mai degrabă ca înțelegere, acceptare a iconomiei divine. Pe unii așa ceva îi înrăiește. Știu destui oameni care au îmbătrânit urât, perpetuând ura și abuzul. Pe alții îi înțelepțește, pentru că aleg să încheie ei cercul vicios, uneori sacrificându-se pe multe planuri. Nu știm cum va judeca Domnul. Să ne rugăm să ne ierte pe fiecare și atât.

A

Anastasia

Dragă Anca, ai dreptate! De nenumărate ori m-am gândit: "Oare pentru ce am trecut prin tot felul de suferințe?". Poate că, după ce am citit "tone" de cărți, probabil că Dumnezeu mi-a pus în gând să-mi dau seama că unele din rele au fost și sunt poate pentru păcatele mele din toată vremea, sau poate pentru cineva din neam. Dar nu pot să mulțumesc în ispită. Doar după aceea, dacă îmi ajută Dumnezeu, și bineînțeles că nu după orișice rău. ❤️🤗

C

Cosmina

Anastasia, confirm fiecare cuvințel. După ce trece ispita vezi câte foloase ai adunat și poți mulțumi în adânc...

S

serban

Cosmina, minunato, sper că citește și mama ta povestea pe care ne-o spui nouă. Dacă nu le-ai trimis tu link-ul părinților tăi, te rog să-mi dai mie voie să o fac. Altminteri, ce să spun? Știu că sunt mulți în țara noastră care n-au auzit de "fenomenul Pitești"... Tortura s-a practicat în chipuri diferite, se practică și azi în alte chipuri, iar torționarii, de obicei, se uită cu seninătate, ba chiar cu mandrie, în oglindă!

C

Cosmina

Șerban, minunatule, dragul de tine... Nu știu cum să-ți mulțumesc. Empatia ta lipește plasturi pe noi, toți. O simt și îmi este un mare dar. Și suficientă. Cât despre dat mai departe în familie - textele astea, majoritatea, erau pentru Anca noastră și atât. Pridvorul este o extensie a ei și e ca și cum i-aș încredința ei totul. Voi sunteți familia acum. Nicăieri în altă parte, la ce ar servi? Părinților mei numai după moartea mea. N-ar înțelege niciodată, ei încă se laudă că prin aceste metode ne-au făcut oameni și ne ceartă că ne cocoloșim la polul opus (evident că e o consecință a traumei) copiii care nu vor ieși din acest motiv (destul de) oameni :). Eu mă descurc, am mecanismele mele de coping. 😅

I

Iulia

Dragă Cosmina, Bine faci că descrii aceste trăiri. Eu sunt născută în '89, deci nu am copilărit în comunism. Dar și eu la școală am fost umilită și mult desconsiderată de o învățătoare care mi-a călcat in picioare încrederea în mine... Și am suportat multe umilințe și din partea fratelui mai mare și a mamei. Am fost făcută praf... Apoi am mai contribuit și eu la această distrugere a mea... În sfârșit! Slavă Domnului că e Mare și Bun și m-a salvat! Vreau să spun că prin ceea ce scrii tu îmi atingi răni adânci, care se luminează și se vindecă. Mulțumesc și aștept cu nerăbdare continuarea!

C

Cosmina

Oh, Doamne, câtă durere șade sămânță în oameni... Îmi pare tare rău să aud. Să vă mângâie, să vă legene și să vă sărute Domnul! Și să simțiți!

I

Iulia

Slavă Domnului că El chiar mă mângâie, și acum chiar am comori de oameni lângă mine. În primul rând, soțul meu, copiii mei, duhovnicul meu... Acum chiar sunt mângâiată și fericită!

C

Cosmina

Extraordinar! Ăsta este Raiul cel-încă-de-pe-pământ. Ce bucurie!

S

Smoc Oana-Maria

Și eu aștept cu nerăbdare continuarea. Am prins și eu acele vremuri... am și eu cicatricele mele pe suflet... Am urât matematica cu toată ființa mea!!!!! și fizica, și chimia... Mai târziu am hotărât să dau la medicină. Și a trebuit să învăț singură, de la zero, fizică și chimie... Și atunci am avut o revelație: cat de frumoase sunt fizica și chimia. Totul e ordine, legi stabilite de Creator... și am înțeles atunci că eu ajunsesem să urăsc aceste materii din cauza profesorilor :(((

A

Anastasia

Te înțeleg foarte bine!

C

Cosmina

Îmi pare tare rău să văd că genul ăsta de suferință nu a fost ceva izolat și că a afectat mulți copii. Să ne rugăm să ne vindece Domnul pe toți!

A

Anastasia

Vai Cosmina, cât de tare! Îți mulțumesc! Sunt născută în '70, și am urât toți anii de școală. ❤️❤️❤️🤗🤗🤗

C

Cosmina

Oh, te cred. Eu am iubit școala în general, dar am detestat anumite situații în particular, cu putere înmiită. Așa ceva corupe și împietrește inima, e clar că am pierdut mult din copilul care eram.

D

Diana

Minunat! Aștept cu nerăbdare continuarea! ❤️

C

Cosmina

Mulțumesc mult pentru aprecieri! Mi-ați dat curaj și voi continua povestea!

Leave a comment