Film as Therapy: "The Last Transhumance" by Dragoș Lumpan
Author
Publish Date
I went to the cinema last night, and the last thing I would have thought about was writing a review. If I had set my mind to something like that, I would have watched it with a different eye. Smarter. More critical. More cynical. Fortunately, however, I watched it with simple eyes. With my eyes, with my nose, with my tongue and with my skin. With all my ruffled and tattered past and with all the future that, for a moment, revealed itself to me differently.
In other colors. Of evening. Of a bloody sunset over fields that breathe the sky.
And yet, why am I now in the midst of writing a review? Because I woke up this morning already talking about the film to a friend who was complaining that she couldn't cope anymore. She's a doctor and told me that both in herself and in her patients, she's seen this illness. A pressure. A compression of time. We no longer manage to do everything. We are harried. By ourselves. Everything that should simplify our lives, all the comfort, all the facilities, complicates it. We burden ourselves with great loads, as if we were slaves harnessed to the construction of who knows what pyramid. Whose slaves? Whose soles are we licking, I wonder? To this question, everyone should have a moment of tête-à-tête with themselves.
And I found myself telling my friend a line from the film: “He who has sheep, let him stay with the sheep. He who is poor, let him go to school!”
A fragment that overturns every perspective, reversing values. How so? Shepherds, devoid of running water, heating, electricity, specialty coffee and fancy restaurants, meaning how, they, who live in such difficult conditions, permanently in danger of death (either from beast or from man), dirty, without a warm bed, without a cool breeze, meaning how, they, the illiterates and uneducated, they, meaning... are they better off than us, the washed, the perfumed, the well-read, the cultivated, modern animals with lorgnettes and mit Stock-s, rustling linens and astonishing cars? Are we the poor and they the rich?
Well, pretty much.
Time is money.
They have all the time. They are rich in eternity.
So rich that they give us a piece too. It's true it's just a mouthful, just enough for a tooth, but it's enough for us to get a taste of it.
The taste of eternity. Of stepping out of time. Of unhurriedness. Of spending time with yourself, leaning on a stick planted in the ground. Of “what are you doing, good sir, sitting and contemplating?” “no, just sitting”. Of gentle joy. Of unhindered communion with the Lord. Everything, for them, is Liturgy.
Abel's path. Under the sky. Only them and God. The only one whose feet they kiss. They have no other master.
A passionate love of freedom. A breaking of the bit, at the cost of tearing one's mouth. But then, no one above you. Taste of blood in the mouth. The taste of freedom.
Go to the film. To take a mouthful of eternity. To ruminate on when you have time.
Anca Stanciu
17 Comments
Ancuta
Hristos a înviat! Cât adevăr în cronica ta, Anca S. Mulțumesc! 🤗 Chiar ar fi bine să medităm asupra celor scrise, cât și asupra mesajului transmis de film. Prefer să "ling"/ sărut tălpile lui Hristos și atât! 🙏😇
Eugenia M.
Hristos a înviat! Suntem în Lumina Învierii și Cronica Ancăi Stanciu mi-a adus și lumina gândului ei bun, generos, de a împărtăși tuturor bucurii. Cronica a îndepărtat pentru o vreme opresiunea timpului, pentru ca să ne ducă spre o trăire a spiritului. Site-ul "InPridvor" este binefăcător, împlinește dorința de cunoaștere și ne îmbogățește sufletește! Iar filmul este o Mărturie Istorică și un document etnografic! Multe, multe mulțumiri Eugenia M.
Iulia
Doar prezentarea filmului mi-a dat de gândit!... Cuget acum cum aș putea să trăiesc veșnicia mai mult decât sufocarea timpului care apasă peste mine lasându-mi sufletul fără suflu... Cred că se poate și cred ca mai am momente de veșnicie pe care le aleg conștient la rugăciune, citind o carte sau contemplând natura lui Dumnezeu. Dar vreau mai mult... Să trăiesc mereu veșnicia timpului prin care să birui orice întuneric care îmi închide ochii sufletului.
Ana Banica
teribilă (de minunată) poftă mi-ai făcut!!!! Acum mă uit de bilete.
Anca Stanciu
Poate ne vedem toată gașca duminică la MȚR! Vrea și Șerban să vină, și Cosmina :)) Care mai vine, fraților? Care se mai coboară cu turma spre orașul lui Bucur?
Daniela Ilioiu
Ce lecție importantă! Toți avem această "plângere": că nu avem timp pentru tot ce ne dorim să facem sau pentru ceea ce ne dorim cu adevărat să facem. Însă rareori schimbăm structura zilelor încât să nu mai încărcăm timpul. Sunt atâtea lucruri de umplutură pe care le putem elimina! Mulțumim!
Mariana Olingheru
M-ai făcut praf, praf de stele cu această postare. Deși trebuia „să lucrez”, stau în fața laptopului și vad apusul de soare pe Zeicu, un deal din Banatul montan (la poalele lui fiind casa părinților mei - așa le spun socrilor mei) și aud cum sună clopoțeii de la gâtul caprelor care coborau în lumina apusului de pe deal. Este una din cele mai frumoase amintiri din viața mea și care mi-a intrat în ADN. Stăteam în fața casei bănățene, trainice, de 100 ani, la o răscruce de drumuri cu fântână și tresărea inima mea de bucurie, și tot stresul Bucureștiului cu care venisem acolo dispărea instant... Și, privind căprițele, spuneam la nesfârșit: „Sara pe deal buciumul sună cu jale...”. Apoi se înnopta, mă așezam pe niște bolțari și priveam cerul cu stele până mă dobora somnul. Îți mulțumesc, Anca.
Anca Stanciu
Slavă lui Dumnezeu că ai această amintire! Ai unde să „fugi” oricând! Dacă nu acolo, măcar în ea, în amintirea acelei seri... Unii n-au nici măcar atât!
serban
Ieri seară am văzut "Ultima transhumanță". Răcit, cu dispoziția afectată de o intervenție stomatologică nu prea grozavă, cu gândul la întâlnirea cu o doamnă care mă detestă deși nu ne cunoaștem, cu gândul la alte multe și stupide griji ale zilei, am privit filmul cu ochiul critic al cuiva dispus să vadă imperfecțiunile tehnice mai mult decât frumusețea duhului. Dar duhul filmului este acela despre care vorbește Anca. Am citit cronica și m-am gândit că mâine voi merge din nou să văd filmul și să mă lepăd de mine și de duhul timpului comprimat absurd într-o scorbură de beton. Oi nu am, la școală nu mai merg... Măcar la un film care merită să fie respirat!
Anca Stanciu
Mai că l-aș revedea și eu! Dar, atenție, nu e mâine, ci duminică la 16, la același MȚR!
Ecaterina
Foarte sugestivă prezentarea, comparația. Ciobanii au rămas aceiași, dintotdeauna - sunt iubiți de Domnul... Au fost invitați la Nașterea Lui, împreună cu Puterile Cerești și cu magii de la răsărit. Sunt puternici dintotdeauna, numai ei și Dumnezeu. Fără frici.
Anastasia
Vai, ce film fain și adevărat! Sper că-l voi putea găsi cândva pe YouTube.
Cosmina
Extraordinară perspectivă! Mulțumesc!
Daniela Costache
Da... eu am crescut la bunici, iar după primii 7 ani de viață, educația mea a fost întreruptă de "civilizație" :))) Am crescut în natură, mergeam cu caprele la păscut și viața avea alte repere, care nu puneau accentul pe obiective, ci pe relații. În neamul meu, bunicii atât din partea mamei, cât și cei din partea tatălui, au fost crescători de animale și sunt foarte nostalgică după lumea în care omul și animalul încă se înțelegeau, aveau un limbaj propriu. Eheee... faine vremuri...
Anca Stanciu
Deși n-ai văzut filmul, cronica ta e mai bună ca a mea :))
Andreea M.
Sper să ajung să văd filmul de care zici. Până atunci, cuget la cuvintele tale. Sunt ca un film. În care actorii suntem noi. Să luăm aminte, aș zice!
Georgiana
N-am ajuns încă la film, dar ne-ați mai dat un imbold să mergem... Cât de bine ați redat, în doar câteva cuvinte, paradoxul hăituielii noastre...! Mulțumim.