M-am născut cu o curiozitate genetică, încurajată spontan și cultivată naiv de bunicii mei, oameni simpli, care m-au crescut pe lângă ei muncind la țară, până am mers la grădiniță. Acolo am continuat să trăiesc bucuria descoperirii în preajma unor educatori fascinați de meseria lor și de copii. Cu câteva excepții, bineînțeles, ca să nu idealizăm absurd, am fost un elev norocos.
Când vreau să mă retrag în trecut pentru ceva oblojiri și cicatrizări, reiau cu ochii închiși cum parcurgeam singură (eram convinsă că nu mă urmărește bunica), la trei ani, drumul de la poarta casei noastre din Lucăcești la grădinița din fața bisericii și a cimitirului, unde mă primea direct în brațele ei de miez de pâine Milica, vecina de peste drum, proaspătă absolventă de liceu pedagogic, care îmi spunea că sunt cea mai frumoasă și mai cuminte din lume și îmi prindea cu agrafe în păr panseluțele adunate în pumni de pe lângă garduri. Sau rememorez anii când am fost transferată la grădinița din oraș și am întâlnit-o pe admirabila doamnă Keller, care merită un monument în centrul Sucevei, alături de unul închinat domnișoarei Boroș, profesoarei de literatură, oamenii care au consolidat puternic cu munca lor didactică acest oraș, cred, prin ce generații au lansat.
Acest debut ingenuu idilic a făcut să pot învăța natural și fără efort la școală. Asta o scotea din minți metodologic pe anxioasa de maică-mea. Țin minte isterica ei exclamație de om care a tocit cu chin și jertfire toată tinerețea ca să poată deveni primul absolvent de universitate din sat, îndemnată tot de un învățător, care a văzut-o licurici inteligent și fragil, de neîngropat în praf la prășit: „Tu când înveți??? Ai terminat de învățat? Nu te văd că înveți!”. Eu nu înțelegeam cum ar fi să vezi când cineva învață la fel cum nu înțelegeam cum ai putea vedea foamea.
Procesul de învățare e continuu, discret și invizibil din exterior, la bază e miracolul cogniției, care se petrece natural într-un mediu sigur. Mersul la școală era sensul meu atunci, aflam chestii, și asta era bine. Acoperea cu o pulbere de răsărit zilele în care leșinam sub bancă de la anemie în comunism, cele în care urlam de durere de dinți netratată de nimeni, cele în care copiii musteau de invidie, cele în care luam pedepse nedrepte, disproporționate sau puse în cârca mea din cauza altora lași, pe care nu-i pâram. Dar și lucrurile astea ajută la vigilență mai târziu. Era minunat așa cum era, dacă ardeam de nerăbdare să se termine vacanțele și citeam vara toate manualele alea casante, răsfolosite înainte, îmbătându-mă cu mirosul lor înecat în plumb de tipografie. Plus că la școală făceam schimb de timbre! Și astfel schimbam ceva mult mai valoros pe piața socială ‒ replici cu Otilia sau Ciprian, șefii clasei.
Excepție de la această regulă a timpului absolutei fericiri fac două materii școlare la care s-a crezut că aplicarea într-un anumit moment a bătăii ar putea aduce viteză și progres: istoria și matematica.
În clasa a cincea, profesoara de istorie m-a lovit din senin în minutul în care a intrat pentru prima dată în clasă. A salutat și, trecând pe rândul nostru în drum spre catedră, în timp ce așteptam emoționați, cu caietele imaculate deschise, m-a luat de cozi și m-a izbit cu capul de bancă țipând, pentru că a văzut de sus că filele caietului meu dictando erau liniate normal cu rigla, ca toate celelalte din ghiozdan. Or ea, directoarea școlii fiind, spusese deja pe ton sensibil ridicat la ședința cu părinții că materia ei e mai specială și că toate caietele elevilor de la ora ei vor fi liniate nu cu albastru sau creion, ci cu roșu, nu la o lățime de riglă de la cotor, ci la un centimetru. Și că la ea trebuie să înveți, că altfel e de rău. Lasă repetenți. Era șefă de Partid pe oraș și putea face ce dorea ea. Și a crezut că imperativul din vocea ei a fost suficient să pună în mișcare logica părinților convocați.
La ședință fusese mama, nu eu, iar mama, trei copii având și tot atâtea ședințe la început de an, a notat și a făcut și a cumpărat și a pregătit de toate, mai puțin să-mi transmită tâmpenia cu liniatura cu pixul roșu la istorie. A ținut minte selectiv, s-a concentrat pe ce era mai grav: m-a obligat să mă duc cu lecția învățată în prima zi de clasa a cincea, înainte să fie predată, de frica acestei directoare. Linia i s-o fi părut o bagatelă. Copil ambițios fiind, am citit prima lecție de multe ori acasă și o știam pe de rost și scriam frazele înaintea profei când preda, printre sughițuri.
În acea secundă de impact cu banca, relația mea cu istoria s-a încheiat înainte să înceapă. E o traumă permanentă, ceva, pentru că mi-e absolut imposibil să rețin ani, chiar și acum, deși mă străduiesc și operez zeci de analogii. Am salvat cumva dezastrul iubind până la sâmbure istoria artelor (tot datorită profesorilor care ne-au predat-o cu religiozitate în liceu) – și integrând pe ici, pe colo, contextul istoric, în așa fel încât să pot rearanja evenimentele cronologic și ideologic în cap. E un mare handicap de care mi-e rușine, e vulnerabilitatea mea pe care o maschez cum pot la ore. Cum fac cu anii? Îi citesc.
(va urma)
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade AICI!