Nu știu când am auzit prima dată de Palermo, dar l-am asociat mereu cu Bălcescu și cu mafia siciliană, un pământ îndepărtat și exotic unde nu aș fi crezut că voi ajunge vreodată. Imaginea lui Bălcescu era vag conturată în mintea mea, un personaj istoric nefericit ce ocupa un loc în cartea de istorie, preocupat de românii lui Mihai Viteazul și una din figurile remarcabile ale Revoluției de la 1848, ce pregătea, într-un fel Unirea Principatelor de mai târziu.
Oare cum trebuie să-l privim azi pe Bălcescu? El, care considera istoria „cea dintâi carte a unei națiuni și una din cele mai importante arme politice pentru îndeplinirea programului național al românilor: unirea și independența”, „într-însa ea își vede trecutul, prezentul, viitorul. O nație fără istorie este un popor încă barbar!”. S-ar mai încadra el în corectitudinea politică de azi?
Oricum, eram hotărât să-i caut orice urmă... Am găsit hotelul în care a stat la Palermo: „Palazzo Trinacria”, care are o placă ce amintește că a locuit acolo, și nu departe de acest hotel, parcul „Garibaldi”, cu statuia lui Bălcescu ce comemorează lupta pentru „deșteptarea României moderne”, dăruită de Academia română în anul 1961, cu ocazia aniversării Unirii Principatelor Române și a unificării Italiei. Aveam să aflu mai târziu că numele său a fost adoptat de secția de carte românească a Bibliotecii Universității din Palermo.
De acolo am urcat pe Via Vittorio Emanuele, spre celebra Poartă Nouă, în apropierea căreia se află „Palazzo dei Normanni”, vestita reședință a regilor Siciliei ce adăpostește impresionanta Capelă Palatină, dedicată sfinților apostoli Petru și Pavel, un amestec de stiluri arhitecturale bizantin, normand și fatimid, ce ilustrează starea triculturală a Siciliei secolului al XII-lea.
Varietatea stilurilor o face unică: cupola și mozaicurile bizantine, ce m-au dus instantaneu cu gândul la Biserica „San Vitale” din Ravenna, arcadele, modelele de tavan și inscripțiile arabe, grecești și latinești care împodobesc acoperișul și, nu în ultimul rând, arhitectura și decorul normand al ușilor. Ar fi prea multe de spus despre această Capelă, considerată o unire între o basilică bizantină și una latină. Poate n-ar fi rău de amintit că Roger al II-lea, regele Siciliei, cel care a comandat capela palatului, a luat decizia de a face sala tronului și capela egale în partea principală a Capelei Palatine, pentru a transmite un mesaj papalității și celorlalți conducători ai Europei că va rămâne în Sicilia. Cei care au avut șansa să vadă capela își dau seama că orice descriere aș face este mult sub frumusețea acestui loc. Nu mai vorbesc de măiestria mozaicurilor bizantine, ce te transpun în „taina Împărăției”.
Palatul Regal, care adăpostește această minunată capelă, este cea mai veche reședință regală din Europa, datând din timpul dominației arabe, din secolul al IX-lea. Palatul a devenit reședința viceregilor spanioli, iar astăzi e sediul Adunării Regionale Siciliene. Merită vizitate aceste straturi succesive de arhitectură pe care le-a îmbrăcat Palatul de-a lungul istoriei sale poate și pentru a simți o stare diferită de alte palate, îmbinarea dintre muzeal și funcțional, un palat ce exprimă prospețime și funcționalitate, în care istoria este vie prin rolul pe care îl joacă și azi în comunitatea zonei.
N-aș încheia experiența palatină fără a menționa expoziția fotografică din interiorul sălii Ducelui de Montalto din Palatul Regal, găzduită de Fundația Federico II în perioada 29 mai - 30 noiembrie 2025. O expoziție cu impresionantele fotografii ale celebrului Elliott Erwitt, unul din cei mai importanți fotografi ai secolului XX. Cariera sa cuprinde peste 40 de ani de producții mondiale, ce se disting prin spontaneitate și umor în fața condiției umane. Poate că modul în care a surprins diferite personalități ale epocii a făcut ca fotografiile lui să devină „iconice” și să rămână nemuritoare, inspirând generații de fotografi. Antonella Razette, directorul general al Fundației „Federico II”, spune despre Elliott Erwitt că „reprezintă un exemplu perfect de cum poate fi fotografia un document istoric, o expresie artistică și o reflecție asupra naturii umane, contribuind semnificativ la definirea limbajului virtual al secolului XX”.
El nu e doar un fotograf, ci și un povestitor vizual, ce transformă instantaneul în istorie, cotidianul în artă și ironia în poezie. Abilitatea de a aduce împreună inteligența și emoția, între absurd și suprarealism, fac ca instantaneele lui sa devină memorabile. Fotografiile lui sunt expuse în întreaga lume, o arhivă fotografică ce traversează epoci, culturi și sentimente cu un limbaj universal.
Am plecat din „Palazzo dei Normanni” cu un sentiment profund admirativ față de creațiile omenești pe care Dumnezeu le îngăduie nouă, muritorilor, dar am revenit repede cu picioarele pe pământ, amestecându-mă prin mulțimea de turiști ce mișună necontenit pe străzile din Palermo.
Parcă nu e nici o diferență între Palermo-ul descris de Tomasi di Lampedusa în romanul „Ghepardul” și cel de azi. Mi-l închipui și pe Bălcescu trecând pe aceleași străzi mizere cu clădiri somptuoase.
Imaginea zilei n-ar fi completă dacă n-aș aminti de impresionantul teatru de operă „Massimo Vittorio Emanuele”, cel mai mare din Italia și al treilea din Europa, renumit pentru acustica sa perfectă și forma de potcoavă cu șapte etaje de loje. Este construit pe ruinele mănăstirii „San Giuliano”, demolate în secolul al XIX-lea pentru a face loc acestui impozant teatru.
Nu sunt eu un împătimit de operă sau balet, dar seara aceea în care am văzut baletul romantic „Giselle” de Adolph Adam îmi va rămâne în memorie cu o adevărată bucurie. Povestea de dragoste, în două acte, o urmărește pe tânăra Giselle, care moare de inimă rea după ce află că iubitul său, Albrecht, nu este țăranul pe care îl crede, ci un nobil logodit cu altcineva. Actul al II-lea ne-o prezintă pe Giselle, transformată în „wili” (spirit al unei femei nemăritate), care îl salvează pe Albrecht de la moarte, apărându-l de celelalte „wili”.
„Giselle” este considerată una din cele mai mari capodopere ale baletului romantic, fiind pusă în scenă și azi în teatrele de balet din întreaga lume. Versiunea pe care am văzut-o la Palermo s-a bucurat de aprecieri unanime, datorate unei montări remarcabile între clasic și modern. O reușită sigură a fost însăși prezența într-o lume care îți vorbește despre frumos, în ciuda atâtor neajunsuri ale lumii pe care le întâlnim la tot pasul.
Palermo rămâne pentru mine un loc al contrastelor, mărire și decădere deopotrivă, frumusețe și urâțenie în egală măsură, dar un oraș fără de care nu poți înțelege spiritul sicilian.
Pr. Cristian Muntean
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!