Să vă zic o descoperire. Astea sunt mecanisme de comunicare pentru neinițiați, poate mențiunile folosesc vreunui rătăcit de reguli, ca mine. Atenție. Când ai ochii împăienjeniți de nesomn, se petrece un fenomen fizic perceptibil și inedit! Ajungând la finalul unui acatist, pe locul cu jumătate de pagină albă de unde lipsește sistematic Icosul al 13-lea (dar trebuie să fii extrem de obosit de citit!) începe să se așeze discret, cu o caligrafie virtuală, tremurândă, conținutul acestui icos 13, la prima vedere eliptic.
Deci am rămas cu încredințarea că Icosul al 13-lea nu e menționat tocmai din binecuvântata pricină a libertății tale, pentru că ți se lasă loc pentru participarea proprie. E textul pe care e rândul tău să-l compui, e locul unde poți formula cererea ta subiectivă. Creativitatea în rugăciune e încurajată prin foaia albă, care face poftă de scris, nu de citit. Când ești epuizat, rândurile se aștern singure, firesc, curg din inima ta, osebit pentru fiecare sfânt în parte. Cum tocmai l-ai urmărit pe Sfântul Nectarie, îți vine, fără greutate, să replici până și limba arhaică sau prozodia, ți se ivește pur și simplu să zici mai departe, dacă ești deja în ritm:
...Bucură-te, că sărbătorind tu o viață pe Hristos, ai izbutit a te preface acum tu însuți în sărbătoare! Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare făcătorule de minuni!
Eu însămi am alungat mulți cerșetori care de-a lungul vremii s-au agățat și târât de poala hainei mele. Cum am făcut eu cu aceia, rogu-te, nu face și tu cu mine acum. Ci mirul milei tale izvorând, mângâie și picură locul în care s-a împlântat suferința-n pruncii tăi cei curați.
Din cerdacul acatistelor, evlavioși, frații mei te slăvesc cu rugi bine întocmite. Cântăreții tăi te strigă cu glas melodios în această lungă noapte. Însă eu tulbur ecoul lor psaltic, grațios, și țip peste ei în gând, cu zgomot asurzitor, la tine și nu te las, deși te-ai învrednicit de ele, nici să petreci în bucurie, nici să te odihnești în pacea Raiului: Omoară, deci, și scoate viermele cuibărit în trupul copilei noastre, ca toți cei îngenunchiați ai casei să cântăm: Aliluia!
E odihnitor! Cărticelele mele au ultimă-pagina asta completată cu pixul.
Pomul-Pomelnic
Mulțumesc doamnei D. cea fără de arginți care are un șir nesfârșit de titluri academice tipărit pe ușa cu cartelă de la institut, și care la întrevedere nu se prezintă, ci se ascunde după un copil sfios care împărățește doar peste o nesfârșire de pistrui. Stă de Gardă. Și clipă de clipă împarte atâta nădejde.
Asemenea, Părintelui meu de la biserica-matrioșcă de la Universitate (îi zic clădirii așa pentru că acolo simțim că stăm incluși unii în mijlocul altora. Îl avem pe Sfântul Nicolae cuprinzând turlele, care ține înăuntru pe acest Părinte Vasile care ne conține înfășurați la piept pe noi, care deținem mereu alți și alți prunci în brațe, buni de adus la el). Am cerut dintru început rugăciune pentru Alexia și mi-a dat-o apăsat cu putere pe creștet, sub formă de blagoslovenie și, pentru că ploua torențial afară când am ieșit, am simțit cum s-a făcut acuarelă pe tot capul meu și pe umerii mei. Am dus blagoslovenia cu mine îmbibată în haine. Sper că n-a mai ieșit de acolo. Știu că s-a rugat tot timpul, și el, și Părinții de acolo, și ceilalți Părinți din bisericile în care mă iubesc și zidurile, nu doar sfințiile lor. Mulțumesc că au înțeles cât de a mea este copila aceasta.
Dans de bucurie tuturor din Cor! Celor ce v-ați așezat pruncii pe covor! Celor pe care v-am smuls din treburile și grijile voastre la ore prestabilite, pentru a mă ajuta să strig atât de tare, încât să se audă-n Livadă.
Sărbătoare neîncetată în inimă dascălilor, copiilor, părinților de la școală! În viața mea nu mi s-a dat să văd un careu de început de an, după o vară cu telefoane pe șoptite, în care oamenii să se ia unii pe alții în brațe la reîntâlnire așa. În care un căpșor lucios de școlăriță să fie primit cu atâtea urale de izbândă.
Iertare pruncilor mei, despre care nu pot să spun că i-am încuiat în casă și am plecat pentru jumătate de zi, pentru că ar fi un neadevăr. Întoarsă după prima încercare de la spital, am tresărit dându-mi seama că, în grabă, nici măcar nu am răsucit cheia în broască; au stat numai cu Sfântul Mina, având ușa deschisă.
Mulțumesc preotului năimit al spitalului, cel fără biserică, cel cu contract. Cel de care n-am pomenit absolut nimic până acum. Care a stat smerit, acasă, neavând altar zidit, până a primit un telefon în sâmbăta urcării lui Ionuț la Etaj. Despre care am auzit ușurător că da, sunat la domiciliu, s-a ridicat, s-a închinat, s-a înveșmântat, a luat Sfintele cu el și mi-a împărtășit copilul, grămăjoara iubită de oase țipânde. Situația a fost salvată. După ce s-a împărtășit, a plecat. Și nu pentru copil plânsesem și îmi făcusem toate grijile acelea, realizați, ci pentru imaginea în mintea mea a Companiei.
Închinare curată și mulțumire neascunsă pentru sublim, pentru cucerire, frumoșilor slăbănogi. Aleșilor de pretutindeni. Celor întâlniți în spitale, celor care-mi săriți în brațe la agape, celor care mi-ați trecut, poate, pragul casei, fără să vă dezveliți taina, celor care purtați în ascuns mărgăritarul viermelui în creștetul, pieptul, pântecele sau sânul vostru. Să mă iubiți, să mă purtați cu voi oriunde călătoriți.
Cosmina Dragomir
Fotografie de Noemia Prada
Vezi celelalte episoade aici: Frumoșii slăbănogi