Unii ne naștem din dragostea părinților, alții din rugăciunea lor stăruitoare, alții poate că din întâmplare, unii din lacrimi amare, alții din dorință arzătoare... sau poate chiar toate la un loc.
Dar mai sunt și copii care se nasc altfel. Cum? Se nasc în inima și rugăciunea mamei al cărei pântece nu rodește. Însă inima și rugăciunea ei rodesc. Și încă cum!
Povestea mea începe undeva prin copilărie. Iar a noastră, acum 9 ani.
În copilărie, ca orice fetiță, mă jucam cu păpușile mai toată ziua și mă vedeam în tot felul de povești: sunt mămică, am grijă de casă și de copilași − mulți copilași, dar unul neapărat să fie înfiat! Anii au trecut, dar gândul a rămas, ba mai mult: eram dispusă să înfiez fără să mă căsătoresc. Mamă singură. Dar, cum Dumnezeu are planurile Lui, „bune foarte”, Le-a aranjat cum mai bine nu se putea!
În 2016 a venit pe lume Sofian. Ultimul din cei 6 frați. Când încă era în pântecele mamei lui, mi-a venit gândul să-l botez, dat fiind că eram verișori primari: tații noștri au fost frați. Familia lor nu era tocmai una fericită: alcool, violență, copii făcuți la întâmplare și, de cele mai multe ori, la beție. Spun toate acestea pentru a arăta că, atunci când Dumnezeu lucrează, toate se anulează... sau aproape toate. Dar și așa, tot spre folosul nostru.
Nu știa când va naște, ce va naște, ce nume-i va pune... de fapt, nici nu prea o interesa. Important era că un venit sigur pentru 2 ani urmează să intre în casă. Într-o zi, am mers la ei și i-am întrebat dacă s-au hotărât cu numele, ca să știu și eu. Răspunsul a fost: „Alege tu, pentru noi nu contează!”. Le-am scris pe o hârtie: dacă e fată − Filofteia; dacă e băiat − Sofian. A luat hârtia cu ea la spital, dar din Sofian a devenit Ștefan.
În luna martie, primesc un telefon că ea este la spital, a născut și, dacă vreau, să merg să-l văd. Îmi amintesc perfect cum am intrat în salon și l-am văzut pe pat. Era singur și cumințel, mămica lui pe lângă el, nepăsătoare. Când l-am luat în brațe, am auzit un glas: „Acesta e copilul tău! Acesta va fi copilul tău!”. Și, da, în 2018, Sofian − pentru că la botez a fost afundat cu numele de Sofian − a venit acasă. 21 mai. Darul Sfinților Împărați, poate îndeosebi al Sfintei Elena, care a fost mamă și a văzut toată durerea mea pentru pruncul acesta.
A fost greu... a fost greu să știu cum crește el: doi părinți alcoolici, bătăi, înjurături, alți cinci frați care asistau neputincioși la toate nebuniile din casă. Dar, revenind...
În 2016, Maica Domnului a rânduit să-l întâlnesc pe viitorul soț, ca în luna septembrie să devenim una în fața lui Hristos. Bineînțeles că l-a cunoscut pe Sofian, știa de gândul și dorința mea, care a devenit și gândul și dorința lui, doar că lucrurile nu se legau. Deși era doar un bebeluș, mama lui ni-l mai dădea la noi acasă, să-i facem baie, pentru că, de cele mai multe ori, îl găseam neîngrijit, murdar, ba uneori chiar ars pe mâini, și mai tot timpul plâns. Imaginea casei unde locuiau era dezolantă (geamuri sparte, mâncare învechită aruncată peste tot) − și nu pentru că nu ar fi putut avea mai mult, ci pentru că nu-și doreau. Mereu îi spuneam să ni-l dea în grijă, să nu ajungă ca ceilalți frățiori − ba, mai mult, că-i lăsăm alocația de 250 lei, doar să se gândească la viitorul lui. Azi ni-l dădea, mâine ni-l cerea; azi ne suna să-l luăm, mâine să-l aducem înapoi. Am ținut-o așa un timp, am fost și la primărie, pentru că se știa situația, am fost și la Părintele din sat, poate-poate o convinge... dar nimic. Până când...
Primesc un mesaj într-o seară, de la un prieten: „Rugați-vă pentru soția mea, că urmează să nască!”. I-am zis și soțului despre cine e vorba, ne-am bucurat pentru dânșii, dar imediat a venit un gând și o întristare peste mine și am zis: „Uite, ei s-au căsătorit odată cu noi și deja au al doilea copil, iar noi niciunul!”. A fost o durere nu pentru ceea ce trăiau ei, ci pentru ceea ce trăiam eu. În noaptea aceea, m-am așezat în fața icoanelor și am început să mă rog pentru acea mămică, iar apoi am izbucnit în hohote de plâns: „Doamne, iartă-mă, nu sunt vrednică să am copii, dar Te rog, ai grijă de Sofian! Fă ce e mai bine pentru el! Tu știi cum crește el acolo... Rânduiește ce-i este de folos!”. Cu o mare durere în suflet, dar și cu o pace ce se așeza încet, am făcut Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Sfântului Efrem și Acatistul Sfintei Ana, iar apoi m-am așezat să dorm.
A doua zi dimineață, pe 18 mai, primesc un telefon: „Vino să iei băiatul, altfel îl dau la casa de copii!”. Am rămas fără cuvinte, dar în același timp parcă eram sătulă de aceste drumuri de du-te vino... I-am zis că, dacă îl iau, nu-l mai aduc înapoi, și a fost de acord. Sun la primăria din sat să întreb ce s-a întâmplat, că nu mai puteam avea încredere în cuvintele ei. Mi s-a spus să vin luni (atunci era vineri) și vom discuta, situația e gravă și da, copiii vor fi luați. Eram în stare de șoc: Îl rugasem pe Dumnezeu să facă cum știe mai bine pentru copilaș, iar la câteva ore...
Părintele duhovnic mi-a zis, cu ceva timp în urmă: „De azi, nu te mai duci la el. Ca nașă, te rogi pentru el, iar de va fi voia lui Dumnezeu să îl luați, atunci vă va suna mama lui și va spune să-l luați”. Gândul meu plin de necredință a fost: „Adică niciodată nu-l vom lua! Nu știe Părintele ce spune”.
Luni, 21 mai, după slujbă, mergem la primărie pentru a afla situația. Parcă asistam la un film, la o telenovelă, habar nu am... Mama lui își găsise pe altcineva, dar trăia și cu unchiul meu. Mai grav era că, atunci când pleca de acasă, lua și copiii cu ea, iar ei erau părtași la toate nelegiuirile... Mi s-a spus că pot merge să-l iau pe cel mic, căci pentru cei mari deja s-au făcut demersuri să fie duși la un centru. Nu am să uit niciodată cum a ieșit la poartă și mi l-a dat în brațe ca pe-un sac de cartofi. Mi-a pus certificatul de naștere peste el, a întors spatele și s-a dus în casă. Ca niciodată, el nu a plâns deloc, era foarte liniștit, mă privea cu ochișorii lui albaștri... Iar din ziua aceea, am început să trăim și Raiul, dar și iadul.
Avea 2 ani, 2 luni și o zi. Murdar, înfometat, nu vorbea, nu știa să meargă, avea probleme cu un picioruș, ars pe degețelele de la mâini... Îmi amintesc că, o perioadă bună de timp, aproape că mânca și porția mea de mâncare. Nu știa să se joace, unde îl puneai, acolo stătea. Ajunsesem să ne gândim că poate are autism... dar nu, el avea nevoie de dragoste.
Alexandrina
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!