„Dragostea toate le suferă”

O bună perioadă de timp, mergeam zilnic pe jos, câte 8 kilometri. Știu, poate suna ciudat, dar pentru că a fost și este un copil energic, acest lucru l-a ajutat să-și formeze mersul. Dacă până la 2 ani cel mai bun prieten i-a fost căruțul unde era lăsat în neștire, de la 2 ani încolo, cea mai bună prietenă i-a fost tricicleta, ulterior înlocuită cu trotineta și bicicleta. Aproape 6 luni, zilnic, mânca două porții de mâncare la masă. Însă, ușor-ușor, toate acestea s-au așezat, iar fizic, a devenit un copil normal. Nu același lucru s-a întâmplat și cu partea psihică, socială... atât pentru el, cât și pentru mine.

Întreg procesul de adopție a durat aproape 3 ani. Nu știu prin ce trec alți părinți, dar pentru mine a fost o perioadă foarte grea, cu multă presiune și cu multe frici, însă astăzi pot spune că a meritat. Da, încă îmi este teamă când primesc un telefon de la un număr necunoscut, încă mă lupt cu mine să nu-l mai compar cu ceilalți și să văd tot frumosul din el, încă sunt multe de rezolvat care s-au stricat pe drum, dar A MERITAT!

Atunci când l-am adus acasă, gândul a fost: „Gata, l-am scos din acel mediu! Va sta la noi, unde e totul bine și frumos, iar el va fi cel mai fericit!”. Nu! Lucrurile nu au stat chiar așa, dar, uitându-mă în urmă, nu cred că a fost atât de rău. Așteptările mele cred că m-au adus pe culmea deznădejdii, dar tot ele m-au făcut să nu renunț, și zilnic să o iau de la capăt.

Mereu mi se reproșa de ce la 2-3-4 ani nu vorbește, de ce nu știe 150 cuvinte... că așa scrie în barem. De ce nu îl duc la psiholog, la psihiatru, la logoped?! Și toate aceste „cerințe” erau din partea celor care protejează copilul. Nu zic că ele ar fi rele, dar cum aș putea recupera 2 ani din viața unui copilaș, cei mai importanți 2 ani, baza, în doar câteva luni, sau chiar și 1 an sau 2? Și, pe lângă toate acestea, cel mai grav pentru mine a fost când el a început să dea în copii cu piciorul, cu palma, să-i îmbrâncească... Toate acestea veneau din faptul că el nu se putea exprima altfel − asta era modalitatea lui de a atrage atenția, de a cere prietenie. Da, l-am dus la psiholog, unde ni s-a spus că are probleme de limbaj, care se va recupera; am fost la psihiatru, unde ni s-a spus că nu este un copil bolnav, are nevoie doar de timp; am mers la logoped, unde ni s-a spus că nu poate fi primit, pentru că este prea mic, dar că este normal să aibă aceste carențe în limbaj, dat fiind mediul unde a stat. Eu, noi, am înțeles aceste lucruri și, cât am putut și am știut, am lucrat la ele. Dar nu același lucru au făcut și cei din jur.

În cei 2 ani de grădiniță (fiind pandemie, s-a stat mai mult acasă), am trecut de la agonie la extaz și invers. Nu sunt de acord cu violența sub nicio formă, dar, timp de 2 ani de zile, aproape continuu eram sunată de educatoare: „Să știți că a împins! Să știți că a dat cu piciorul! Veniți să-l luați acasă, că nu ne înțelegem cu el!”. Dar cel mai greu a fost când un tătic m-a oprit în curtea grădiniței, mai că nu a sărit la mine; văzuse dimineață cum Sofian îl îmbrâncise pe băiețelul lui. Mi-am cerut mii de scuze, i-am zis că voi sta de vorbă cu fiul meu; vorbise și cu educatoarea și îi explicase și dânsa că nu a fost totul atât de deplasat. Părea că totul se rezolvase, dar... deschid mesajele de pe grupul clasei și văd: „Către părinții lui Sofian!!!! Să facem ceva împotriva acestui copil, care îi distruge copilăria copilului meu! M-am săturat de el, trebuie să facem ceva!!!!”. În acel moment, am înghețat! Am început să plâng în hohote. Am sunat educatoarea și am întrebat-o: „Chiar e cel mai rău copil de pe pământ?...”.

Toate aceste comportamente ale lui Sofian s-au repetat până la începutul clasei I. Îmi dau seama că, din cauza acestei situații, am ajuns să nu-mi mai doresc să ies cu el afară, să nu mai merg în vizită la apropiații care aveau copii... A ajuns să-mi fie rușine și teamă. Da! Mi-e greu să accept, dar asta am simțit. Am încercat să căutăm ajutor în toate părțile, dar răspunsul era același: „Este doar o perioadă, va trece!”. Și da, A TRECUT! Au fost nopți când plângeam în fața icoanei Maicii Domnului și o imploram să-l liniștească, au fost nopți când, la propriu, mă tăvăleam pe jos de durere, că nu știu cum și ce să mai fac, au fost zile când teama de a nu auzi: „Știți ce-a făcut?”, mă făcea să mă ascund după mașinile sau copacii din fața grădiniței sau a școlii, ca să nu fiu văzută de ceilalți părinți.

Mai sunt și acum zile când mă ascund, dar, realizând că e total greșit, ies la lumină și el simte. E singurul din curtea școlii care e plin de bucurie și strigă: „MĂMUCAAA! MĂMUCA MEAAA!” (da, îi place mult „Amintiri din copilărie”). Copilul simte! Chiar și când nu e sânge din sângele tău, el simte. Sofian a simțit și când l-am primit cu toată dragostea, a simțit și când l-am respins și mi-a fost rușine, simte și acum când ceva mă supără, el simte tot.

Uitându-mă în urmă, am greșit foarte mult. De la faptul că l-am proiectat în mintea mea într-un fel și am abordat anumite moduri de a-l educa, până la a mă gândi: „Poate era mai bine să nu-l fi luat...”. Da, a venit și gândul acesta de multe ori, în momentele de neputință, de disperare, de frică. Dar tot atunci venea și gândul: ai fi putut să dormi liniștită, știind cum crește el? Ai fi putut să-ți vezi liniștită de viață, știind că, poate, nimic bun nu se va alege de el? Cu siguranță, NU!

A adopta nu este ușor. Trebuie să ai inima deschisă pentru toate. Trebuie să ai tărie să te opui lumii, poate chiar și familiei. Noi ne-am confruntat și cu acestă situație, care încă dăinuie, într-un mod subtil. La început ni se spunea să nu adoptăm până nu vin copiii noștri și, iacătă, au trecut 9 ani și „ai noștri” nu au apărut. Apoi, mama mea, care știa tot istoricul familial, mereu spunea: „Vezi, de asta face așa, că seamănă cu ai lui! Ai să vezi tu ce-o să ajungă el!”. Nu este ușor. Nu este ușor să auzi asemenea lucruri și să privești apoi copilul în ochi cu aceeași dragoste. Nu este deloc ușor să auzi întrebarea: „Dar are o problemă? De ce e așa agitat, de ce aleargă așa mult, de ce nu vorbește?”. Aș fi vrut de multe ori să strig în gura mare că este adoptat, doar ca să fiu lăsată în pace. Ba chiar mă gândeam că, de-ar avea un diagnostic, ar fi mai ușor, poate oamenii ar fi mai înțelegători. Dar nu! E doar mândria și orgoliul că „ce spun oamenii”. Oamenii mereu vor vorbi.

Știu ei oare că Sofian este un dar de Sus? După fiecare ispită pe care o avem, îmi amintesc drumul lui pe brațele sfinților. De ziua Sfinților Împărați a venit acasă, de ziua Sfintei Filofteia, ocrotitoarea orfanilor, am depus actele de adopție, de ziua Sfântului Haralambie am făcut slujba de înfiere. Știu oamenii că Sofian, înainte să spună „mama” sau „tata”, el făcea slujbe acasă? Știu ei oare că și azi, la 9 ani, el se joacă de-a Părintele: „Mă duc la chilia mea, fac Sfânta Liturghie!”. Știu ei oare că, atunci când străbunica lui a stat la noi (ea fiind ca un bebeluș, imobilizată la pat, hrănită cu lingurița), Sofian o mângâia mereu și mă ajuta cu tot ce era nevoie? Sunt multe taine pe care oamenii nu le știu...

Însă, cu siguranță, Dumnezeu pe toate le știe! Iar dacă sunt familii care nu pot aduce pe lume copii, înseamnă că trebuie să caute în adâncul inimii lor. Acolo, într-un colțișor, este un copilaș deja născut care îi strigă, care vrea să le dea curaj și nădejde că și ei pot fi ALTFEL DE PĂRINȚI – părinți care se nasc pentru inima și rugăciunea unui copil!

Alexandrina