Acasă, la cina din Pridvor

În Pridvor toate zdrăngănelile zilei se voalează. În Pridvor începe acel amurg auriu, când zările își revarsă nostalgiile de dincolo și făgăduințele odihnei.

În Pridvor toate se prefac în pace, în dragostea aceea frumoasă și bună, din sufletele cu pâine caldă în vatra inimii, cu brațe de oameni, de oameni adevărați, însetați de frumos și împărtășire.

În Pridvor este mereu masa pusă, ca în zi de praznic, de Paști sau Crăciun, când nimeni nu o mai strânge, când suntem toți ai casei adunați laolaltă și merindele tot mai bune și mai aburinde, când cina rămâne mereu pregătită, așteptând un însetat sau un înfometat, să-l odihnească, să-l hrănească!

E bine, e cald și bun la cina din Pridvor, iar hrana cuvântătoare îi îndestulează pe toți, căci sunt cuvinte din dor de Cuvânt, sunt slove din plămada lui Adam aduse ardere de tot Domnului și omului. E bine. E acasă în Pridvor. Măcar și cu firimiturile cinei de m-aș hrăni și tot m-aș bucura!

În Pridvor se face uneori noapte, când texte pătrunzătoare mută cerul, cu depărtații luminători, în piept. Și toate se prefac în liniștea serii, a nopții de vară când doar un greier mai frământă o coardă, o mierlă mai doinește târziu ori o privighetoare își tânguie dorurile.

Hai, hai în Pridvor, să ascultăm împreună liniștea și adierea Duhului prin slove, prin inimi de oameni frumoși! Hai să țesem și să depănăm povești! Basme din caierul tihnei, din lâna dalbă a celor de demult și de departe. Ori a celor din adânc și nerostite încă. Mai sunt și povești ivite din neastâmpăr și foame de Cer, învăpăiate în scântei licăritoare, de iubire! Cu jar jucând în licăriri și nestemate de lumină vie! Poveștile sufletului, povești în șoaptă, cât să se audă fiece trăire!

Dar dacă tot veni vorba de povești, haideți să vă istorisesc cum v-am cunoscut eu pe voi și cum șed acum cu netrebnicie la cina voastră...

Iaca, veneam de la ore, frântă și cu zarva elevilor tropăindu-mi prin minte. Mă așez pe un scaun în bus și găsesc un articol trimis de o prietenă. De cum vreau să-l deschid, simt cumva că e ceva deosebit aici, ceva select și cu duh, cu așezare. Nu mai știu ce articol era, ca să fiu sinceră. Dar mi-a rămas în suflet adierea aceea care răzbătea din tot site-ul. Citesc manifestul. Măi să fie, zic! Mai sunt oameni pe lume! Traversam o vreme puțin cinică, pentru că eram înconjurată contextual numai de situații care mă făceau să văd omenirea în dezumanizarea ei, în lipsa de sens și de preocupare pentru altceva decât intriga zilei și grosierul trupului. Iar când am găsit acest manifest, efectiv am respirat! Am mai văzut lumină! Asta a fost cea mai puternică simțire de atunci: Mai există oameni buni și frumoși! De m-ar învrednici Domnul să-i cunosc!

Inițial nu aveam nici un reper despre voi. Apoi ușor, ușor, au apărut nume cunoscute. Însă nu trăgeam nădejde, cum se spune, că vom fi vreodată împreună. Decât în Duh, cu gândul la voi.

Peste vreo jumătate de an, într-o vizită la Cuviosul Gherontie la mormânt, printre altele l-am rugat să mă ajute cu împărtășirea slujirii mele cuvântătoare. „Întâmplarea” a făcut că exact acolo am întâlnit o frumoasă familie creștină ca și noi, cu mulți copii și preocupări „altfel” față de lumea aceasta. Bucuria vizitei a fost încununată de faptul că prin această familie am cunoscut-o pe minunata Anca, un om cu o capacitate extraordinară de implicare și jertfă care, după cum spunea zilele trecute cineva, „își pune sângele pentru Pridvor”. Ea m-a adus aici, unde am pășit cu stângăcie și timiditate, nădăjduind totuși la Domnul că va picura Har și în smeritele mele slove, ca să-L împărtășească pe El, iar pe voi să vă îmbrățișeze în Duhul Său. Și dimpreună să rostim: Ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate!

De aceea acum, în ceas de aniversare, vreau să vă mulțumesc că m-ați primit voi, Feți-Frumoși ai Raiului! Laolaltă vă îmbrățișez și deie Domnul ca respirația voastră cea mai dinlăuntru, ascunsă în cuvinte și imagini, să adie prin lumea largă, în adânc de suflete! Să rodească! Fruct duhovnicesc să rodească! Bătaia voastră de inimă pentru Dumnezeu să călătorească precum un colind pe aripile Duhului Sfânt, și să se prefacă în suspin după Domnul și Dumnezeul nostru, Carele Dragoste este!

Maria Tudor

Fotografii de Andreea Stanciu

Împreună în Pridvor

E P I L O G

Dragii mei, nu știu dacă e tocmai în rânduială să vă scriu așa, tam-nesam, aceste rânduri! Dar vreau să vă mulțumesc încă și încă o dată! Pentru ce ceea ce scrieți, pentru ceea ce sunteți!

Peste zi nu am reușit să mă bucur prea mult de ziua Pridvorului, fiind ca de obicei prinsă în traficul casei cu mulți copii și multe altele. De aceea acum, în miez de noapte, când cel mai probabil voi vă odihniți, eu nu mă mai satur serbând și tot serbând, uimire după uimire, aniversarea Pridvorului! Serbându-vă pe voi, cu fiecare text, cu fiecare puls! Citesc și nu mă mai pot opri tot citind din Cronicile Frumuseții. În fiecare articol vă cunosc și recunosc sufletul! Atât de viu, de cald, de personal! Câtă prietenie curată și sinceră! Câți dintre noi suntem însetați de iubire și deschidere!

Mă bucur încă o dată să văd cum prin lucrarea aceasta, a scriiturii, devine viu cuvântul Psaltirii: „Scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău!”. Cum ne întâlnim realmente, prin harul cuvintelor! Fiecare scrieți atât de autentic, de nobil, de mișcător! Iar în astă noapte mi-ați umplut cămăruța cu sufletele voastre, cu mireasma prezenței voastre lăuntrice, fiecare dăinuind în felul său! Unic și minunat! Mă alint în adierea de frumos ce răzbate din fiecare și vă mulțumesc că m-ați înconjurat, pe când nici nu bănuiți, cu atâta primenită legănare de suflete! O familie nouă, în Duh... Acum mă întorc la citit și uimit, în Iubire săvârșit!

Maria Tudor