Mă aplecam adânc în tine
Cu capul sub apă
Priveam prin cerneala deasă
Până când, pe fundul lacului,
Găseam scoica de lumină
Acolo,-n căușul ei,
Mă-ncolăceam cu genunchii la gură
Pașii tăi se-auzeau
Coborând după mine
Ca un strigăt întors
La izvorul durerii.
Anca Stanciu
5 Comentarii
M
Maria
Sfâșietor, năucitor, alinător
J
Jenica
De câte ori te citesc, Anca mea, în fața ochilor mi se așează Elizabeth din “Mândrie și Prejudecată“. Cred că tu, Bucuria mea, ești născută atunci, în vremea gingășiei, și trăiești ca sfinții, sute de ani, “păcălind” timpul. Te îmbrățișez cu inima.❤️🤗
A
Ana Banica
Ai de mine! Ce poezie dar ce punct pus pe “i” aici! ❤️
A
Anastasia
❤️❤️❤️❤️❤️
C
Cosmina Dragomir
O iubită minunată, tu.