Ai o problemă? Nu ai rugăciune!

Ne vorbește Părintele Emilianos Simonopetritul

Așa cum sarea dă gust mâncării și conservă cărnurile, același lucru se întâmplă și cu sarea minții, care este paza ei. Dacă însă „sarea se va strica” (Matei 5:13), adică dacă vom înceta să ne păzim mintea, se va împuți tot ce avem înlăuntrul nostru. Prin urmare, paza minții este sarea duhului nostru, dulceața noetică. De asemenea, așa cum „vinul veselește inima omului” (Psalmul 103:15), tot așa și paza minții veselește inima noastră, și toată apăsarea din sufletul nostru dispare. Să avem deci această dulceață în noi, ca să-L putem avea pe Hristos. Să reușim să o avem, pentru a fi statornici în viața noastră, ca să nu ne tot modificăm gândirea și să ne schimbăm neîncetat.

Paza minții este adevărata noastră lucrare, căci cu ea lucrurile sunt foarte ușoare. Dar dacă cineva îngăduie să-i intre înlăuntru gânduri, și uneori este târât de ele, alteori nu, acesta nu are nici o înștiințare și siguranță, nici o căldură și dulceață, viața lui este banală și întunecată. Dar când se hotărăște să trăiască cu trezvie, va vedea după o zi, sau după o lună, sau după câțiva ani, că viața i se schimbă și va deveni un om statornic.

Paza minții îndulcește în chip dumnezeiesc, ceea ce înseamnă că dulceața provine de la Dumnezeu, este firească, pune în noi lucrarea dumnezeiască, este rezultatul prezenței dumnezeiești și a amestecării Dumnezeirii cu firea noastră omenească. Nu este vreo dulcegărie omenească. De asemenea, îndulcește și pe omul dinlăuntru, și pe cel din afară: și trupul, și inima noastră. Adică, pe de o parte, simțim dulceața înlăuntrul nostru, iar pe de altă parte, simte și aproapele cât de dulce, cât de plin de har, cât de luminos sunt.

„Marginea doririlor”

Paza minții mai reușește încă ceva: nu-i lasă pe viclenii demoni să ne arunce împuțiciunile lor, putoarea gândurilor rele. Și ne păzește necontenit în cele bune. Când dobândim paza minții, atunci nu ne mai frământăm de teama căderii, de teama greșelilor, de teama uitării, de teama păcatului. Noi dormim, iar Dumnezeu ne păzește. Ne păzește însăși mintea, cele dinlăuntru ale inimii noastre, însăși dulceața noastră. Când intru într-un loc înăbușitor, nu pot nici să vorbesc, nici să respir ‒ orice-aș face, voi suferi. Dacă pătrunde însă înlăuntru aer și lumină, atmosfera se schimbă imediat, pătrunde dulceața. Aceasta nu este rezultatul propriei mele lupte, ci al schimbării condițiilor din locul în care mă aflu. La fel se întâmplă și când ni se schimbă starea lăuntrică. Atunci ne descoperim pe noi înșine făcând neîncetat binele. Starea noastră de virtute și de sfințenie a devenit constantă.

Cât de bun este Dumnezeu și la ce înălțime ne cheamă! Desigur însă, când noi nu rămânem neîncetat întru bunătate, îi acuzăm pe alții că nu se poartă frumos cu noi, ne plângem că nu suntem în stare, că nu am înțeles. Dar toate acestea sunt îndreptățiri, fiindcă putem să fim necontenit în cele bune,când îngăduim să pătrundă în noi Sfântul Duh, iar nu gândurile.

Când mintea va părăsi orice altă contemplare a gândurilor, înțelesurilor, dorințelor, și se va îndeletnici numai cu „marginea doririlor”, atunci ajunge la odihna duhovnicească, cea mai mare dorință a omului. Această odihnă o doresc toți oamenii, am putea zice că mor după ea, iar monahul o atinge atât de simplu, fiind de ajuns ca îndeletnicirea lui să fie „marginea doririlor”,altfel eșuează. Iar atunci îl vezi pe monah, simbolul Dumnezeirii, că nu este odihnit. O adevărată contradicție în termeni! Lumina să nu iradieze lumină, soba să nu dea căldură, ceasul să nu arate ora! Înțelegeți cât de mult ne nedreptățim pe noi înșine când nu suntem pașnici, odihniți duhovnicește, bucuroși, când mintea noastră nu se liniștește, ci se tulbură.

Trezvia naște dorul după rugăciune

Cum le-am mai încâlcit noi, oamenii! Greșim, și ne ascundem văicărindu-ne: „Părinte, cât aș vrea să mă rog, dar mintea îmi zboară aiurea!”. Bineînțeles că-ți zboară aiurea, dacă în loc să te rogi, primești gândurile, ceea ce e ca și cum ai deschide o fântână sau ai săpa o groapă, iar mintea ta cade în ea și nu merge la Dumnezeu. Asta facem noi. Ne umplem viața cu gropi. Așa trec anii și noi dormim la rugăciune, nu avem dulceață, nu înțelegem nimic.

Dar Sfântul Isihie ne spune: cu cât mai mult te rogi, cu atât mai mult sporește dorul în rugăciune, și pe cât nu ai trezvie, pe atât te vei îndepărta într-o zi de Iisus. Și asta se va întâmpla fiindcă după unul, doi, cinci, zece ani vei spune: „Hristoase al meu, și Tu m-ai împovărat atâția ani în care nu am făcut nimic, și eu Te împovărez că nu-mi dai nici un rod, de aceea Te părăsesc”.

Așa cum trezvia dă naștere dorului după rugăciune și mintea se luminează, tot așa întoarcerea de la trezvie și de la dulcea chemare a lui Iisus este firesc să întunece mintea. Vii și mă îmbrățișezi sau mă mângâi, și cu o simplă întoarcere a capului te resping. Nu mă mai poți atunci nici îmbrățișa, nici mângâia. Așadar, după cum prin trezvie Îl ai pe Hristos, tot așa când te îndepărtezi de ea, când nu iei aminte și o eviți, urmarea firească este că ți se întunecă mintea. Ai trezvie și rugăciune? Îl ai pe Hristos și lumina. Nu le ai pe acestea? Ai numai întuneric.

Păstrarea păcii prin paza minții

Care-i pricina care ne face să-L chemăm neîncetat pe Iisus cu un dor plin de dulceață și de bucurie? Cum devine rugăciunea noastră bucuroasă, pașnică și dulce? Prin bucuria, liniștea și pacea din inima noastră. Prin urmare, ai o problemă? Nu ai rugăciune. Ești zbuciumat, neliniștit, strâmtorat, întristat, aștepți ceva? Ai făcut ceva și nu simți praznic în sufletul tău, nu simți tihnă și îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu? N-o să ai rugăciune. Strigă cât vrei, tot nu vei reuși nimic. Dar când inima îți este plină de bucurie și de pace, atunci rugăciunea ta este dulce și plină de har. Iar aceasta se realizează prin atenția desăvârșită, prin a fi cu trezvie în mod deplin.

Prin urmare, pentru ca rugăciunea ta să fie reușită, pentru ca să fii un om duhovnicesc, este absolut necesar ca inima ta să păstreze bucuria și pacea. Te întristezi? Plângi? Te zbuciumi? Îți faci probleme? Închide-te în chilie până te vei schimba. Dumnezeu nu poate să-ți facă absolut nimic. Aceasta este propria ta problemă. Tu poți să te păstrezi pe tine bucuros. Știi, de exemplu, că dacă cineva îți spune ce a făcut pe când era în afara mănăstirii, vei începe și tu să-i spui pe unde ai mers și ce ai făcut. Iar când îți vei aminti că nu trebuie să relatăm pățaniile noastre, cunoștințele noastre sau alte informații căpătate din afara mănăstirii, îndată îți vei pierde pacea. Pierzându-ți însă pacea, Îl pierzi și pe Dumnezeu, și rugăciunea, le pierzi pe toate.

Așadar, pentru a-ți păstra pacea trebuie să te păzești pe tine însuți. Aceasta depinde de tine, în timp ce dobândirea nepătimirii nu o poți realiza singur. Tu poți să nu vorbești, dar nu poți să devii nepătimaș, să devii curat. Poți să nu spui minciuni, dar nu poți să te izbăvești de patima minciunii. Cine te va izbăvi? Dumnezeu.

Din „Sfântul Isihie: despre trezvie” de Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Editura Sfântul Nectarie, 2008

Traducere de Ierom. Agapie (Corbu)