Așa devine omul „nelumesc”

Ne vorbește Arhimandritul Zaharia de la Essex

În timpul vieții Sale pământești, Domnul Și-a ascuns slava dumnezeiască prin smerenie și prin tainica Sa arătare în trup, ca să nu înspăimânte slaba fire omenească. Numai arareori a făcut cunoscută în chip limpede slava Dumnezeirii Sale. Un astfel de eveniment a fost Schimbarea la Față, atunci când ucenicii I-au văzut chipul preschimbat în Lumina nezidită: „Și pe când se ruga El, chipul feței Sale s-a făcut altul, și îmbrăcămintea Lui albă strălucind”, iar glasul Tatălui a mărturisit obârșia Lui dumnezeiască. La fel, și arătările Domnului după Înviere L-au descoperit „într-un alt chip”, în fericirea slavei Sale veșnice, astfel încât de multe ori ucenicii Săi nu L-au recunoscut.

Câtă vreme a viețuit printre oameni, Domnul a propovăduit, prin caracterul Său nelumesc, vestea cea bună oamenilor pe care i-a întâlnit „în toată vremea și în tot locul”. Fiecare arătare a Lui în vremea petrecerii Sale pe pământ a fost un eveniment aparte, care grăia inimilor celor din jurul Său. Astfel, atrase de autenticitatea etosului Său, mulțimile Îl urmau pretutindeni și căutau să se atingă de El, simțind că dintr-Însul izvora o putere neobișnuită. Chiar și cei care L-au răstignit au fost uimiți de etosul Lui, atunci când L-au auzit rugându-Se pentru ucigașii Săi. În tot locul și în tot ceasul, minunata atmosferă a Persoanei Sale și Harul ce izvora din Ființa Lui dădeau mărturie de obârșia Lui dumnezeiască, atingând inimile și deschizând ochii oamenilor.

Atunci când femeile care Îl urmau pe drumul către Golgota Îl plângeau, bătându-se în piept, Domnul S-a întors către ele, zicând: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci pe voi plângeți-vă și pe copiii voștri”. După cum arată Sfântul Sofronie, faptul că Domnul nu Se gândea la Sine nici măcar în clipa când Se îndrepta spre locul răstignirii și îl înfrunta pe stăpânitorul lumii acesteia vădește cuprinsul inimii Sale, care este dorința ca toți oamenii să se mântuiască.

O alta întâmplare uimitoare care vădește faptul că Domnul le propovăduia oamenilor prin noblețea Sa dumnezeiască este atunci când femeia păcătoasă I-a uns picioarele cu mir și le-a șters cu părul capului ei. Cuviosul Sofronie tâlcuiește că, în clipa aceea, Domnul a primejduit credința și încrederea ucenicilor Săi. Totuși, El a încuviințat fapta femeii, vrând să o cinstească, pentru a-i putea mântui sufletul.

Pe măsură ce Domnul Se apropia de Ierusalim, văpaia Duhului Său dumnezeiesc se întețea tot mai mult și îi preschimba pe toți cei pe care îi întâlnea. Vameșii deveneau milostivi, desfrânatele începeau să ducă o viață îngerească, păcătoșii se pocăiau. Dorința fierbinte după mântuirea întregului Adam mistuia măruntaiele Domnului. În Vinerea Mare se citește următorul verset din psalmi: „Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topește în mijlocul pântecelui meu”. Inima lui Hristos era stăpânită de dorința de a primi „botezul morții” și de a ne atrage la El. Domnul S-a făcut mângâierea tuturor acelora ale căror măruntaie sunt mistuite de pocăință și de dorință arzătoare, a căror inimă este stăpânită de așteptarea marii mântuiri pe care Domnul a lucrat-o pe pământ.

„Precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi”

Cu puțin înainte de Sfintele Sale Patimi, Hristos ne-a lăsat pildă de smerenie atunci când a spălat picioarele ucenicilor Săi zicând: „Că v-am dat vouă pildă ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi”. Evenimentele care au avut loc în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului ne oferă o comoară nesecată a cunoașterii etosului Său dumnezeiesc. Chiar și puterile îngerești au primit o nouă cunoaștere a „înțelepciunii lui Dumnezeu celei de multe feluri” și au învățat o nouă lecție, aceea a adâncii smerenii a lui Hristos și a iubirii Lui până în sfârșit.

Cuvântul pe care Domnul l-a rostit la Cina cea de Taină: „Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut” ne dezvăluie etosul Său: pe de o parte, durerea Lui adâncă pentru o lume care nu Îl cunoaște pe Părintele Luminii, și pe de altă parte, dorința de a Se „boteza” în propriul Său Sânge, ca să împărtășească tuturor cunoașterea Tatălui. Contemplând pătimirea Domnului Slavei, omul cunoaște dragostea Tatălui, Care „L-a trimis în lume pe Fiul Său cel Unul Născut, ca prin El viață să avem” și, copleșit de un simțământ de prețuire și de recunoștință, dorește să se predea cu totul lui Hristos și să pășească pe calea Lui.

Nelumescul lui Dumnezeu se descoperă omului prin reprezentări, tipare și cuvinte. Fiind zidit după chipul lui Dumnezeu, omul poartă în firea lui sămânța etosului dumnezeiesc ca pe o însușire înnăscută, care prinde viață atunci când văpaia Duhului îi atinge inima. Atunci și el devine „cu totul altfel”, nelumesc. Prin termenul „nelumesc” înțelegem ceea ce este sfânt, osebit, aparte, ales, despărțit de toți. Nelumescul este Taina Cincizecimii care viază întru sfinți, este darul prin care oamenii lui Dumnezeu devin ca o adiere de vânt și sunt slobozi să meargă oriunde îi călăuzește Duhul. Ei sunt ca niște oameni beți, însă nu îmbătați de apriga beție a vinului, ci de beția trezvitoare și de viață facătoare a Duhului.

Iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele

De fiecare dată când Lumina nepieritoare a etosului dumnezeiesc îi luminează ochiul lăuntric, omul intră în legătură cu ceva ce îi este înrudit, care dă mărturie de obârșia lui veșnică. Simțământul acesta îl atrage, dar în același timp îi stârnește și frică, întrucât îi descoperă ceea ce Sfântul Sofronie numește „o îndoită viziune”: „Viziunea nesfârșitei sfințenii a smeritului Dumnezeu, pe de-o parte, și simțul întunericului de iad ce trăiește în noi pe de altă parte, duc pe om într-o astfel de stare, încât întreaga sa făptură se strânge într-o nestăpânită, dureroasă pornire către Dumnezeul cel sfânt”.

Văzând frumusețea Mielului celui neprihănit al lui Dumnezeu ‒ Care, potrivit cuvântului Scripturii, este „împodobit cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor” ‒, precum și măreția Domnului Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, omul se umple de evlavie și de uimire, și strigă asemeni Apostolului Petru: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”. Însă, de îndată ce este întărit prin Har, omul nu mai poate da înapoi; inima îi este robită, și el mărturisește: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice”.

Atingerea de veșnicia lui Dumnezeu îl rezidește pe om, până când este preschimbat și inundat de Harul dumnezeiesc. Primește ungerea Duhului Sfânt și se îmbracă în veșmântul sfințeniei. Acesta este darul sfințeniei, prin care omul este preschimbat; devine „cu totul altfel”, ieșit din comun, osebit în gândurile, în simțămintele sale, în rugăciunea sa, dar mai presus de toate, în dragostea lui pentru Dumnezeu și pentru aproapele său.

Semnul că omul a devenit purtător al caracterului nelumesc al lui Dumnezeu este paza celor două mari porunci: iubirea de Dumnezeu, care îl face pe om ca ieșit din minți, și iubirea de aproapele, care, de asemenea, îi insuflă o asemenea „nebunie”, încât e gata să-și dea viața cu jertfelnicie pentru ceilalți. Sfântul Sofronie spunea că, prin porunci, Dumnezeu înfățișează chipul în care El însuși petrece în veșnicie. Paza poruncilor îl face pe om purtător al caracterului nelumesc al lui Dumnezeu, căci însuși Dătătorul poruncilor este ascuns în ele. Dragostea pe care Domnul o cere de la noi este aceeași dragoste pe care El însuși o are pentru om, o dragoste „până în sfârșit”. De aceea, iubirea noastră pentru Dumnezeu ar trebui să meargă până la ura de sine. Iar dragostea cu care ne poruncește să ne iubim semenii este dragostea pe care a avut-o El pentru lume atunci când L-a dat pe Unul-Născut Fiul Său spre mântuirea tuturor. Această dragoste este cea care îl îmboldește pe om să-și dea viața sa, ca ceilalți să trăiască.

Din „Nelumescul iubirii” de Arhim. Zaharia

Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Traducere de Monahiile Tecla și Porfiria