Săream în fiecare dimineață la fereastră. Zăpada mult așteptată era cea mai mare bucurie. Chiar era cerul venit pe pământ. Și nu voiam să ratăm niciun fulg de nea, niciun țurțure, nicio clipă albă. Doar nuiaua sau întunericul ne mai aduceau în casă. Hainele udate peste zi erau acum înghețate ca tabla pe noi.
Am strâns atât de multă fericire simplă atunci, cât pentru zece vieți. Nu știam nimic despre Nașterea lui Hristos, Moș Crăciun, colinde. Avuseseră grijă să ni le ascundă bine. Totul era parcă alb-negru ca programele sărace de la TV. Cei mai mulți părinți lucrau robotizați în furnicarul gigant al societății comuniste multilateral dezvoltate. Habar n-aveam ce e aia. Înghițeam zilnic în doze mari tot felul de lozinci și clișee care deveneau un nou limbaj. Un om nou avea nevoie de așa ceva. Iar noi eram puii de om nou. Împodobeam fără să știm de ce un brăduț parcă evadat dintr-o pădure jigărită, dar o făceam cu multă încântare. Era un joc captivant. Aveam câteva globulețe, niște beteală, o instalație gata defectă și... niște bomboane de pom. Le puneam doar cu gândul ascuns de a le jefui din pom și a le mânca. Un Moș Gerilă dubios furase identitatea lui Moș Crăciun (oricum, nu știam nici despre cel din urmă nimic) și trecea de cele mai multe ori în mare grabă doar pe la serviciul părinților pentru a ne lăsa câte ceva. O jucărie din China sau URSS, două-trei dulciurele și portocala anuală. Deși pare puțin, pentru noi era totul. Ne luptam cu somnul pentru a primi această bucurie uriașă. Nu eram deloc triști sau nefericiți. Știam să inventăm haz și bucurie din orice. Păi, ce-ți mai trebuia dacă aveai toată zăpada din lume?...
Îmi amintesc și niște tentative de colindători, copii mai mari, care treceau din ușă în ușă, cântând: „Foaie verde portocală,/ noi suntem copii de școală/ și-am venit să colindăm,/ pe la case să strigăm:/ Bună dimineața!/ Ne dați, ori nu ne dați?”. Cei care-i primeau le dădeau mere, nuci sau covrigi. Nu înțelegeam nimic. Mi se părea un fel de cerșetorie. Mai grav era când trebuia să primim „Capra”. Era de-a dreptul terorizant. Inexplicabilul lua dimensiuni monstruoase.
Am crescut, a venit revoluția din ʼ89, au crescut și orele de programe TV, color, se vorbea – mai ales în acel decembrie – despre Hristos născut la Betleem, apăreau preoți și slujbe la televizor. Oamenii mari se trezeau dintr-un somn lung și plin de coșmaruri și-și aminteau de copilăria lor. Mă uitam și nu înțelegeam mare lucru. Era prea mult dintr-odată, iar eu prea incapabil. Mi se inocula mai mult o teamă despre o ființă impresionantă despre care nu știam nimic: Dumnezeu.
Crăciunul în anii următori avea mai mult aură culinară, iar porcul era vedeta. Oarecum explicabil după lipsurile și foamea de dinainte. Bradul a mai crescut și el, luminițele și-au revenit, la ușă era puzderie de colindători care deveniseră cam agasanți. Am ieșit destul de amețit și din această tranziție către ceva ce se voia normalitate. Destul de greu am reușit să descopăr cine este Hristos și de ce a venit El pe pământ. Mi-a fost destul de greu apoi să-L ascult și să-L urmez.
* * *
Mă uit la copiii mei. Dacă fac abstracție de niște laptopuri, smartphone-uri, jocuri, Youtube și TikTok, aș putea spune că totul este foarte bine. Totul este la discreție și din belșug. Și cele ale lumii, și cele duhovnicești. Deși sunt războaie mai aproape sau mai departe, probleme economice, tensiuni de tot felul, nouă nu ne lipsește nimic. Vrem informație? Avem informație! Vrem distracție, călătorii, prietenii, studii, bunuri? Le putem obține! Vrem să ne apropiem de Hristos? Niciodată nu a fost mai ușor! Să ne rugăm? Mai bine ca acum nu a fost niciodată! Doar să știm să alegem.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu și să ne bucurăm de darurile Sale cele bogate!
Crăciun fericit cu Hristos tuturor!
George Olteanu
Fotografie de Simona Andrușcă