Aurul aurolacilor (2)

Îmi amintesc vag un fragment din Pateric la care cei care îl cunosc ca pe abecedar mă pot corecta și completa, pentru că în nesocotința mea nu mai știu nici măcar numele sfântului care este evocat. Am reținut doar o secvență care m-a zguduit.

Un pustnic extrem de sărac și bolnav a fost deposedat de către cineva de unica lui haină, veche, ponosită, găurită, deci și aceea i-a fost luată. Fie prin amenințare de către un tâlhar, fie – mai probabil – prin șantaj emoțional de către un cerșetor apăsând pedala vinovăției. Cert este că părintele a cedat-o cu pace și bucurie, considerându-l pe solicitant mult mai sărac (nu avea acea haină ruptă a lui… normal), folosindu-se cu adevărat duhovnicește de milostenia pe care a făcut-o.

A rămas doar în cele lipite de trup − lenjerie, cum am spune azi −, acoperit de răni sângerânde înfiorătoare, în care se vedea cum se aciuaseră, ca într-un Iov modern, viermii. Noul posesor al straiului s-a îndepărtat și după o vreme l-a văzut pe pustnic alergând, făcând semne cu mâinile și strigând să se oprească. A crezut că cere haina înapoi.

Părintele: nu, nu, am venit după viermi. Îmi lipsesc cinci! Nu-i mai simt.

Omul a căutat prin cutele hainei, a găsit un număr de cinci nevertebrate minuscule, le-a apucat de coadă cu tremur și frison la ficat și le-a pus repede în căușul palmelor pustnicului. Acesta și-a răsfirat viermii pe corp cu grija și tandrețea cu care ocrotești puii de vrabie în guler, iar omul a văzut și a mărturisit în oraș, unde a ajuns mai târziu, că, în timp ce îi intrau în piele, viermii se cristalizau și deveneau diamante mari, strălucitoare. Și că moșul a fugit ușurat din calea privirilor lui, mocnit-bucuros, cu nestematele vizibile prin transparența pieii-veioză. Precum o pușculiță umană în pustiu, cu trupul ciuruit, doldora de sute de carate.

S-a făcut nevăzut. Alergând gol, ca să nu fie golit de Comoară! Un bătrânel nebun chicotind, întors pe vârfuri și dansând șchiopătat în toiag, fericit, dezbrăcat, e înghițit la lăsarea serii de deșertul deja înghețat. Ce noapte îl aștepta!

* * *

Maria e convinsă că lanțurile galbene de tinichea pe care le poartă la gât duminica, înfășurate în multiple straturi, sunt din aur masiv. Își asortează la ele căciulița ei galbenă cu cap de Minion. Uneori își pune peste mânecile bluzelor groase ceasuri-brățară. Ne spune că toate sunt foaaaarte scumpe.

Maria este o enciclopedie. Cunoaște toate icoanele făcătoare de minuni (cu nume grecesc le cunoaște) și toate sfintele moaște, s-ar putea să le știe mai bine decât un slujitor de la Patriarhie, dintre cei însărcinați cu numerotarea lor într-un tabel excel în calculator.

Știe și datele, orele și locațiile când vreun artefact sacru ajunge în România de pe un meleag îndepărtat: vreun veștmânt, brâu, papucel, ne dă tuturor telefon cu o bucurie incredibilă, hai, hai, să ne încălțăm, să ieșim din case și să luăm ceva spre Dămăroaia, că a poposit o unghiuță de Martir acolo și să-l întâmpinăm.

Maria poate citi, este foarte sociabilă și foarte volubilă, se exprimă literar, impecabil, are un volum al vocii demn de un herald, dar nu poate scrie. Se iscălește și transcrie pomelnice cu litere de tipar. Probabil are dislexie. Stâlcește unele neologisme în felul în care o face un copil de șapte-opt ani. Încerc ca pe acolo − ca vârstă psihică − să setez eu discuțiile cu ea. Ca să înțelegeți nivelul de superioritate la care mă raportez când stăm de vorbă.

Maria își începe ziua luând bisericile capitalei la rând.

Se gătește pentru acest drum.

E curată și îmbrăcată ciudat. Calculat-ciudat. E forma în care ea arată respect locurilor sfinte unde pășește. Pune pe ea ce are mai scump, aceasta însemnând uneori ce sclipește mai tare, ce izbește ochiul uman mai tare. Sau pe ce a dat mai mulți bani nejustificat. Să o remarce mirele, Domnul.

- Cosminuța, îți plac adidașii meeei???

(Sper să pot să mint)

- Normal că sunt frumoși, Maria, îți stă superb, sunt… veseli.

- Sunt noi! Sunt de firmă, costă o mie de lei!

Mă ia capul, sper acum ca ea să mintă sau să fie o glumă. Adidașii sunt oranj din acela flashy, acea vopsea care scurtcircuitează retina. Cu șireturi verde-racateț. Dacă iar a păcălit-o vreun nenorocit și i-a luat o mie de lei pe ei, e grav. Adună zi de zi bănuții ăștia cerșind, apelând la înțelegerea cunoscuților pentru a-și permite medicamente și plata chiriei. În urma ei, pe drumul dintre biserici este un alai de etnici care îi speculează hlizindu-se credulitatea și îi vând tâmpenii maxime.

Maria întreține fără să realizeze o industrie de profitori. Ăștia o aleargă cu oferte după ce își primește ajutorul social pus pentru ea deoparte în Dealul Patriarhiei. Este cinstită acolo de cineva anume, ea zice că Domnul o iubește și îi trimite resurse prin mesagerii Săi.

- Cum să dai, Maria, o mie de lei pe niște adidași?… Știi că noi nu aruncăm nici un sfert din suma asta pe niște încălțări bune? Eu cu o mie de lei încalț șase copii și un bărbat, Maria.

- Pentru Domnul, Cosminuța. Să pășesc frumoasă înaintea Domnului pe treptele sfintei biserici. Un negustor bun mi-a spus că sunt de la o mare firmă și că așa costă ei, o mie de lei.  Sunt doar de mers la Liturghie și au fost făcuți într-o țară foarte departe!

(Aiurea, scria Nicky pe stângul și Abibas pe dreptul)

- Maria, dar din ce vei mânca luna asta? Ce bani îi dai proprietarului?

- Are grijă Domnul, ca de păsările cerului. Voi o să-mi dați duminică la biserică, sunteți prietenii mei.

Așa i-au vândut Mariei nenorociții câteva kilograme de „aur” turnate în lanțuri de diferite lungimi și grosimi. Maria crede tot ce-i spui. Ea are o dizabilitate care nu-I permite să efectueze silogisme de tipul „cineva poate spune ceva care nu este adevărat”. Dacă eu i-am spus că Adibașii Nicky oranj flashy sunt superbi, apoi sunt, că eu sunt artistă și cuvântul meu e cuvânt. De aia m-a și întrebat.

Într-o zi i-au vândut mărgele și diademe aduse de pe nu-știu-ce continent, cu pietre scumpe, de au săpat în mină după ele... Și o icoană făcătoare de minuni care este atât de supranaturală, încât atunci când o miști puțin face cu ochiul spre Prunc. E venită tocmai din China, numai acolo și pe vapoarele Chinei se mai pictează astfel de icoane-miracol. Zici că e vie, frate, se mișcă!!!!! Cinci sute de lei!

- Maria, pentru Dumnezeu, de ce îți trebuie ție mărgele????

- Pentru Dumnezeu, Cosminuța. Pentru că sunt din aur bătute cu pietre scumpe. Duminică trebuie să ne ducem înaintea lui ca niște mirese, că ne așteaptă! Are lacrimi în inimă pentru noi. Cum să ne ducem ca la piață?

Maria noastră consideră a fi din aur pur coronițele ei de prințesă și crede că rubinele și smaraldele uriașe de plastic, lipite de pe coronița ei de Elsa, sunt reale. Deci probabil că sunt, ca la pustnicul-veioză, cel din deșert.

Și, pentru că ea crede asta, noi nu avem voie să o judecăm prin prisma credulității ei, ci a credinței ei.

Deci Maria e încărcată de aur pur, și abia își poate căra mărgelele de pietre prețioase prin deșert.

* * *

Am condus-o în stație.

- La muncă, la muncă! îi striga lumea din autobuz.

- La muncă! mușca pițigăiat, cu suflul ăla duhnind amar, de suflet nespălat pe dinți de-un secol, câte o soacră isterică sugrumată de nervi.

- La Muncă merg, șopti M.

Ce noapte o aștepta…

Ploua torențial și apa ne îngheța pe toți. Pe M. nu o deranja, apa o liniștea.

În câteva ore începea focul.

Cosmina Dragomir

Ilustrație de Tijana Lukovic