Avva Galeriu

Părintele Constantin Galeriu

(​n. 21 noiembrie 1918, Răcătău, Bacău - † 10 august 2003, București)

Greu să vorbești despre Avva, dar am fost și eu chemată să mărturisesc, ca una ce am stat în preajma sa peste 25 de ani. Voi încerca să conturez doar câteva trăsături ale persoanei sfinției sale, relevante pentru modul său de viață, și să punctez câteva idei recurente în predicile sau convorbirile Avvei, care dădeau mărturie de frământările sau reflecțiile sale adânci. De altfel, este greu să separi ideile Părintelui de viața sa, deoarece adesea ele se întregeau firesc.

Întâi de toate, Avva a schimbat în mod radical viețile multor oameni, mai ales ale tinerilor, încă din perioada comunistă, ca nu mai discutăm după 1989. Schimbarea a însemnat salvarea sufletelor acestora, prin întemeierea vieții lor pe „piatra-Hristos”. În fapt, a mijlocit întâlnirea lor personală cu Domnul Hristos, „Calea, Adevărul și Viața”, dându-le astfel sens vieții. Lucrul acesta se întâmpla nu pentru strălucirea discursului său ‒ desigur, copleșitor prin bogăție, adâncime și frumusețe ‒, ci pentru că Avva vorbea „ca unul care avea putere”, așa cum comentau cei din preajma Mântuitorului despre Hristos. Avea putere ‒ prin cuvânt și prin prezența sa, prin punerea mâinilor sfinției sale peste capetele credincioșilor la spovedanie (pe care le simțeam ușoare ca niște aripi de înger), pentru că iradia lumină și har din intimitatea relației sale cu Hristos, după cum Domnul avea putere, în cuvânt și faptă, din intimitatea Sa cu Tatăl ceresc.

Voi da mărturie despre aceasta mai întâi prin experiența mea personală.

Eram, în toamna anului 1977, o proaspătă absolventă de ASE și mă găseam la capătul unor căutări intense de aflare a sensului vieții umane, al destinului uman, al rostului nostru în această lume (atunci încă nu o întrezăream pe cealaltă). Părinții mei credeau în Dumnezeu, dar nu erau practicanți, nimeni nu-mi făcuse educație religioasă, credința era denigrată în mediile școlare și în societate, conducerea comunistă a țării încercând să impună ateismul ca filosofie de viață și ca mod de gândire. Dar sufletul omenesc, fiind „suflare” divină, nu se poate mulțumi cu surogate pentru hrănirea minții și a inimii, și tânjește după Creatorul său.

Mulți tineri în acei ani resimțeau această nevoie de regăsire a originilor, căutările lor nefiind satisfăcute de răspunsurile primite din literatură, nici din lucrări de filosofie sau de știință. Aveau nevoie de o întâlnire personală cu Hristos, care este uneori mijlocită doar de o anumită prezență. Așadar, răspunzând invitației unei proaspete prietene de la noul meu loc de muncă, am intrat în Biserica „Sfântul Silvestru”, unde am simțit, din predica Avvei și din întreaga atmosferă, o revărsare de har. Din cupolă, Pantocratorul mă privea „cu nesfârșită milă și răbdare”, cum spunea poetul Ioan Alexandru, un alt restaurator al ființei mele lăuntrice. „Nu M-ai fi aflat, dacă nu te-aș fi găsit”, spun Părinții Bisericii. Inițiativa Îi aparține lui Dumnezeu, Care stă la ușa inimii noastre și bate, însă depinde de noi dacă și când o deschidem.

Părintele a făcut din jertfă un mod de viață

Așa cum spuneam la început, Avva a mijlocit întoarcerea la Hristos a multor tineri, unii chiar nebotezați. La vedere, în Biserica „Sfântul Silvestru”, sau în taină, în case de preoți, Avva a săvârșit multe botezuri ale unor persoane adulte, cei mai mulți tineri intelectuali, provenind fie din familii de activiști comuniști, fie de nepracticanți, la unele dintre ele fiind de față și eu.

De ce reușea Avva, în cele mai multe cazuri, să schimbe vieți din temelie? De ce atrăgea atâta har încât să miște adânc inimile oamenilor? Pentru că se asemăna Mântuitorului în cel puțin două privințe esențiale.

Întâi de toate, prin iubirea părintească atotacoperitoare, caldă și luminoasă, unită cu o bucurie iradiantă și cuceritoare, care păreau a se adresa în primul rând ție, personal. Părintele amintea de Sfântul Serafim din Sarov cu a sa întâmpinare: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”. Este important de spus ca Părintele nu dădăcea, nu controla, nu supraveghea viețile noastre, relația cu sfinția sa se derula în deplina noastră libertate, prin luminarea cugetelor și încălzirea inimilor noastre. Prin predicile sale, dar mai ales prin rugăciunea sa vie, Părintele aprindea și lumina mereu și mereu conștiința noastră, numită de Avva Dorotei „glasul lui Dumnezeu din noi”. Ne făcea să simțim în mod viu, perceptibil, acel „altceva” d’ailleurs, de altundeva decât din această lume, așa cum spunea Pr. Schmemann în jurnalul său.

Apoi, prin jertfelnicia sa, prin necruțarea timpului, a sănătății, a odihnei, a plăcerilor personale, pentru zidirea celorlalți ‒ în primul rând, desigur, a fiilor săi duhovnicești (al căror număr cine l-ar putea spune, între aceștia socotindu-se, prin mărturiile lor, chiar și unii care doar l-au ascultat conferențiind sau vorbind la tv sau radio, într-atât de marcați au fost de cuvântul sfinției  sale) ‒, Părintele a făcut din jertfă nu doar o temă de adâncă reflecție (teza sa de doctorat având titlul „Jertfă și răscumpărare”), ci un mod de viață.

Preocuparea pentru cunoașterea Adevărului l-a urmărit întreaga viață. „Am fost toată viața un căutător. Pentru că n-ai liniște până nu te simți în Adevăr”, mărturisea Părintele[1]. Mulți au dat mărturie despre imensitatea și felurimea cunoștințelor Părintelui, de la operele Sfinților Părinți la literatură, știință, filosofie. (Din păcate, cea mai mare parte a operei Părintelui constă în articole risipite prin diferite publicații ale Bisericii și nu numai, care ar merita să fie adunate în culegeri de texte). Dorința de a-i face pe oameni părtași la Adevărul-Hristos și mărturisitori ai Acestuia îl îndemnau la o continuă aprofundare a descoperirii rațiunilor divine din creație, sau a urmelor lucrării lui Dumnezeu în lume prin energiile sale necreate, în oameni sau în creațiile lor. Îi plăcea Părintelui să citeze mereu aceasta sentință: „Urcă la Mine prin făpturile Mele”. Adică înalță-ți mintea către Domnul prin cunoașterea creației.

Setea de cunoaștere a Părintelui nu se oprea la fascinația ideilor, ci se unea cu nevoia de a-i cunoaște și pe gânditorii care le creaseră, pe care îi admira sau compătimea, după caz. Dar cunoașterea autentică a Adevărului o vedea Părintele posibilă doar într-o condiție de smerenie: „Având conștiința că ești sărac, mereu te deschizi Dumnezeirii”.[2]

Mereu atent la persoană, Părintele ne învăța că, în căutarea Adevărului, nu trebuie să-l rănim cu nimic pe celălalt. Nici măcar cu... gândul, darămite cu vorba! Cu delicatețea sa, proprie sfinților, Părintele ne atenționa că „Adevărul poate ucide dacă nu este însoțit de milă”. În fapt, știind ca Adevărul este Însuși Hristos, înțelegem mai bine de ce Părintele gândea astfel. Din această delicatețe izvora și atitudinea nediscriminatorie a Părintelui față de cei ce îl căutau. De la vlădică până la opincă, potentați, politicieni, oameni de știință sau de cultură, țărani sau alți oameni simpli, toți erau ascultați cu deferență, mângâiați cu iubire sau compătimire (adesea l-am auzit pe Părintele suspinând când afla de neputințe omenești), iertați la scaunul de spovedanie, Părintele făcându-se, precum Sfântul Apostol Pavel, „tuturor toate”. Această bunăvoință fără limite, izvorâtă din iubire și delicatețe, l-a expus pe Părintele în timpul vieții sale multor critici, cei care nu-l cunoșteau îndeaproape considerându-i comportamentul uneori lipsit de discernământ sau oportunist. Noi, cei din preajma sa, știam însă că altfel se explicau acestea. De aceea, când mi s-a povestit despre semnul ceresc apărut la înmormântarea Părintelui (eu nefiind atunci în țară), am văzut în acesta voia Domnului de a risipi toate îndoielile celor sceptici sau nedumeriți, semn că Părintele a fost bineplăcut lui Dumnezeu prin viața, gândirea și lucrarea sa. Pentru mesagerul păcii care a fost Părintele, Dumnezeu a dat, la plecarea sa din această lume, semnul împăcării Sale cu lumea, care este curcubeul. Un halou ca un curcubeu în jurul soarelui, care s-a scurs către pământ în momentul coborârii trupului Părintelui în mormânt.

„Cum Noi suntem una, și ei sa fie una”

Dintre ideile dragi Părintelui am ales doar trei ‒ idei care întregesc cumva, tot sărăcăcios, schița de portret de mai înainte. Sunt idei care pe mine m-au uimit atunci când le-am auzit întâia oară și la care am reflectat continuu de când le-am ascultat în predicile Avvei, încercând să adâncesc înțelegerea lor, pentru că ele sunt totodată repere de viață practică, nu doar de meditație.

Părintele spunea adesea că Dumnezeu nu și-a încheiat creația cu cele șase zile ale Genezei, ci creația Sa este continuă în lume, iar chemarea omului este de a fi părtaș la această lucrare și de a fi el însuși creator, după asemănarea Celui al Cărui Chip îl poartă. Nu voi face aici un comentariu mai larg, mai cu seamă că această idee reprezintă un subiect controversat în tabăra teologilor, iar eu nu am pregătirea necesară pentru o argumentație aprofundată. Această idee consona însă cu gândirea Părintelui Stăniloae, pe care de altfel Avva îl prețuia și îl comenta cu venerație. După Sfinții Părinți, Dumnezeu a instituit legi ale creației în virtutea cărora aceasta subzistă, și ele sunt conservate și întreținute prin energiile divine necreate, revărsate asupra lumii din iconomie divină sau prin rugăciunile sfinților și ale slujitorilor lui Dumnezeu. Dar, în plus, spune Părintele Staniloae („Dogmatica”, vol. I, pg. 362): „…legile au în ele o posibilitate elastică sau contingentă pusă la dispoziția omului pentru a o actualiza în diferite moduri, conform trebuințelor și conținutului de sensuri la care acesta a ajuns” ‒ cu alte cuvinte, omul este invitat să conlucreze cu Creatorul la desăvârșirea creației Sale, chemată la susținerea omului în călătoria sa către Împărăția cerurilor.

O altă idee dragă Părintelui era aceea potrivit căreia chipul lui Dumnezeu din om („memoria ontologică”, cum o numea sfinția sa) este indestructibil. Părintele cita mereu din Psalmul 32: „pus-a în visterii adâncurile”, înțelegând prin acest verset că adâncul din om este ascuns de Dumnezeu în tainițele Sale, neputând fi distrus decât prin voința pervertită a omului care-L reneagă pe Dumnezeu până în ultima clipă a vieții sale. Altminteri, el se poate ridica și din cel mai teribil păcat, câtă vreme se regăsește, în chipul din adâncul său, Chipul lui Dumnezeu din sine. Poate de aceea avea Părintele atâta răbdare cu oamenii, pentru că, în gândirea și simțirea sfinției sale, în fiecare om era chipul lui Hristos și nădăjduia pentru fiecare și cu fiecare ca acest Chip să fie străluminat.

Și, în fine, îi era drag Părintelui să spună mereu că modelul comuniunii noastre trebuie să fie cel al unirii dintre Hristos și Dumnezeu Tatăl, cel al iubirii dintre persoanele Sfintei Treimi, cum spune Hristos în Evanghelii, „cum Noi suntem una, și ei sa fie una”, acesta fiind modelul iubirii desăvârșite. Întreaga viață a Avvei a fost o pildă de astfel de iubire: jertfelnică, înălțătoare, hrănitoare, mângâietoare. Iar boala sa din finalul vieții a fost o urcare pe cruce pentru noi, fiii săi duhovnicești, fiind următor Domnului Hristos și prin aceasta.

Ana Bal

[1] D. Popa, „Cu Părintele Galeriu între geneză și Apocalipsă”, Ed. Harisma 2002.

[2] Idem.