Bețiv de frumos și bețiv de iubire

Să-mi iau crucea și să mi-o duc înseamnă și să accept că greutatea ei, la limita suportabilității, poate avea un sens de care nu nu am nici cea mai vagă idee. De aia vreau, Doina, să-mi golesc inima de calcule și metodologii. Să-i fac Lui loc s-o mobileze după gustul Său. Și de aceea-mi place, Doina, prietenă dragă și făcătoarea mea de bine, acel oriental alhamdulillah. Îl știam din trecut, de pe buzele musulmanilor din Mangalia, cu care mi-am împărțit copilăria în fâșii gustoase și egale, ca de halva caldă de casă în zi de Ramadam. Uitasem, până de curând, când o profesoară de persană a rostit în preajma mea alhamdulillah, și eu, de colo, păi și noi creștinii spunem la fel, slavă Domnului.

Dar nu e la fel. Nu e exact și fix la fel, noi rostim slavă Domnului atunci când dezideratul nostru s-a suprapus peste îngăduința Lui, când ne iese cum am calculat, când Dumnezeu taie metrajul pe tiparul pe care i l-am sugerat, mai mult sau mai puțin discret, prin rugăciunea noastră, că de-atâta raționalism reformator, de-atâta aplicație de scolastică ne-am golit de oftatul ăla abisal din Tatăl nostru, am uitat să lăsăm capul în pământ și să zicem facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ.

Că de-aia zic, Doina, de unde să știu eu cum e în cer ca să-i explic Lui cum să facă pe pământ? Și de unde știm noi că răul, greul, suferința care ni se dau nu sunt germeni discreți ai genuității absolute, izvorul fericirii? La capătul Golgotei nu-i o Înviere luminoasă?

Când nu ne convine ceva, facem cruce și șoptim Doamne ferește, ca și cum știm noi de ce trebuie să ne ferească Desculțul și ce ni se cuvine, după merite, după scripturi.

Când spunem Doamne ferește, ne punem, uzurpator, pe tronul Lui de judecată.

Nu mai judec nimic, nu mai cântăresc nimic, nu sunt atribuțiile mele. Eu să iubesc și să mă descalț la inimă, asta e partea mea pe pământ.

Eram ieri la un maslu la Tărpiu, o biserică romanică metamorfozată-n gotic, romano-catolică întâi, apoi evanghelică, apoi ortodoxă, mustind de flamboiant și de nervuri mulurate din gresie rubanată, se citeau rugăciunile și le șopteam cu gura din gând, și m-am surprins beat de două ori, nu doar de la rugăciunile acelea sfâșietoare, căci un maslu ortodox, mai ales la români, e un soi de spovedanie publică cu gura închisă, doar oftaturi și icnete, priviri îngenuncheate, și peste asta mă lovise o criză de etilism estetic, beția aia a frumosului când nu pereți și tablouri admiri, ci miraculoasa Lui deșertare în lume, și m-am simțit vinovat, toți frații mei preoți erau cu ochii în pământ și eu nu, cu capul pe spate, beat de două ori și apoi, Doina, mi-am luat vinovăția și i-am pus-o Desculțului la picioare, alhamdulillah, dacă așa m-ai făcut Doamne, bețiv de frumos și bețiv de iubire, facă-se voia Ta, eu atâta pot să-ți jur, că o să port la fel cel mai scump pantof și cea mai jefuită sanda, și noaptea ca ziua va fi și nu mă voi înfricoșa și că ce mi-ai dat o să primesc ca un cerșetor în extaz, căci dacă dragoste mi-ai dat, totul mi-ai dat.

Și iartă-mă pentru toți Doamne ferește cu care ți-am jignit inteligența.

Alhamdulillah.

Pr. Crin-Triandafil Theodorescu