Ce au fost „boierii mari“ în Ţara Românească? Este titlul unei cărţi scrisă chiar de un boier, Neagu Djuvara. Ţi-o recomand călduros! Această carte m-a ajutat să înţeleg mai bine cum s-a scris, prin oameni, istoria Ţărilor Române.
Boierii au exitat încă dinainte de naşterea statelor medievale româneşti şi au continuat să existe şi după sfârşitul lor. Până astăzi, boierii sunt printre noi. Puţini, dar mai sunt. Într-un document străin de la începutul celui de-al doilea mileniu, pe când prin părţile noastre nu erau încă întemeiate state, se vorbeşte despre o anume categorie de personaje, a căror prezenţă şi voinţă erau de luat în seamă. Înscrisul le numeşte, în latină, maiores terrae, adică „mai mari ai ţinutului”. Din vechiul act reiese că ei stăpâneau întinderi mari de pământ, erau respectaţi ca şi căpetenii ale norodului şi aveau puterea de a mobiliza, la nevoie, oaste de luptă dintre supuşii lor. Aceştia sunt strămoşii boierilor care vor fi atât de prezenţi în documentele cancelariilor domneşti de mai târziu. Începând cu ei, creşte în ţinuturile noastre o elită socială, un grup de oameni de seamă care va ţine frâiele ţării. Între ei au fost şi suflete mai mari şi altele mai sărace. Au fost mari înălţări, dar şi mari trădări. Neagu Djuvara ne dovedeşte cu argumente numerice că puterea acestor familii, care în sute de ani au crescut şi s-au înmulţit, a durat până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Uneori este vorba de putere financiară, alteori doar de autoritate spirituală şi prestanţă. De aici două proverbe româneşti: „Boierul e tot boier, măcar de-ar fi încins cu tei” şi „Boierul se cunoaşte, fie bogat, fie sărac”.
Să dăm și două exemple, dintre bunicii voievodului Constantin Brâncoveanu.
Vornicul Preda Brâncoveanu a fost bunicul patern al voievodului Constantin Brâncoveanu. În câteva privinţe, ar putea fi un prototip al boierului pământean din Ţara Românească. A fost stăpân peste multe moşii, dregător şi apropiat al domniei, a purtat de grijă multor biserici şi mănăstiri, iar pe unele le-a ridicat din temelie. A murit de moarte năpraznică, ucis într-o răfuială politică.
„Acest boier este foarte bogat şi fără pereche atât în această ţară, cât şi în orice altă ţară. Şi, cu toate acestea, traiul său este foarte simplu, mai ales în ceea ce priveşte masa, la care nu obişnuieşte să bea altceva decât apă. Dar este foarte milostiv cu călugării şi cu săracii, şi e bucuros să clădească biserici şi mănăstiri şi să contribuie la întreţinerea clerului. Lui îi place să construiască biserici, făcându-le cele mai bogate danii în boi, oi, cai, albine, gospodării, mori şi robi” (Paul de Alep despre boierul Preda Brâncoveanu).
Constantin Cantacuzino postelnicul a fost bunicul matern al lui Vodă Brâncoveanu. Este şi el emblematic pentru o categorie de boieri ai Ţării, cei veniţi de peste Dunăre, din ţinuturile fostului Imperiu Bizantin şi împământeniţi la noi. Postelnicul cobora dintr-o veche şi nobilă familie de greci, care a dat istoriei mulţi oameni de seamă. În prima jumătate a secolului al XVII-lea este mare dregător şi apropiat al lui Matei Vodă Basarab. Se căsătoreşte cu Elina, odraslă domnească, şi au împreună doisprezece copii: șase băieţi şi șase fete. Prin înrudirea cu familia voievodală a Ţării, Cantacuzinii devin ei înşişi posibili pretendenţi la tron şi ajung să deţină, de-a lungul timpului, multe dregătorii. Constantin postelnicul, Doamna Elina şi fiii lor au stăpânit întinderi mari de pământ, au ridicat biserici şi curţi boiereşti, devenite modele în epocă. Descendenţii lor şi-au luat nume şi de la diferitele moşii pe care le stăpâneau: Măgurenii, Mărginenii ori Delenii. Pentru că şi numele de botez se moşteneau, prin tradiţie, fiind astfel adesea posibile confuzii, supranuimirea după locuri şi după funcţii era un mod frecvent de identificare în epocă. Cu toate că a fost dăruit cu ani frumoşi, nici postelnicul Constantin n-a murit de moarte bună, căzând victimă jocurilor politice, care pe atunci erau adesea fatale. Uciderea bătrânului tată avea să stârnească o dispută îndelungată între partidele boiereşti ale Ţării, căci urmaşii postelnicului au fost mulţi şi puternici.
„Reuşise a deveni prim-ministru, conducător al tuturor treburilor ţării, povăţuitor al tuturor boierilor, în fruntea cărora el se prezenta în toate dimineţile dinaintea beiului, şi nimic nu se făcea fără consiliul şi direcţiunea sa” (Paul de Alep despre postelnicul Constantin Cantacuzino).
Adriana ScripcariuDin „Patrimoniul brâncovenesc pe înțelesul tuturor”, Ed. Școala Agatonia, 2015
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!