Ne vorbește Sfântul Paisie Aghioritul
Prin nevoință omul se imaterializează. Firește, cel ce se înfrânează trebuie să privească spre un scop duhovnicesc mai înalt. Dacă se înfrânează pentru a se dezintoxica de grăsimile acumulate, tot pentru binele trupului său se îngrijește. Atunci asceza lui seamănă cu yoga. Din păcate, chiar și oamenii Bisericii au dat la o parte subiectul nevoinței. „Trebuie să mănânc mâncărica mea”, spun ei, „să mă desfatez și de asta, și de cealaltă, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut pentru noi!”. Știți ce mi-a spus odată un arhimandrit la o masă pe care ne-a oferit-o? Eu nu m-am putut sili să mănânc mai mult decât de obicei, iar acela a observat și mi-a spus: „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3:17).„Nu cumva ai înțeles anapoda?”, îl întreb. „Asta s-a spus pentru asceză − sau pentru desfrânare? Versetul acesta se referă la cei care strică templul lui Dumnezeu cu desfrânarea și excesele, iar nu la cei care se nevoiesc din dragoste pentru Hristos”. Și vezi, acela își odihnea gândul său, spunând: „Trebuie să mâncăm, ca să nu stricăm templul lui Dumnezeu!”.
Altul, după o vizită la o mănăstire, mi-a spus: „Am mers la o mănăstire și am aflat că monahii de acolo se îmbolnăviseră din pricina postului îndelungat pe care îl țineau. Sticluțele cu untdelemn de pe masă erau neatinse. Asta fac, Părinte: post și priveghere”. Ce să mai spui? Astfel de oameni nu vor să se lipsească de nimic: își mănâncă mâncarea lor, fructul lor, prăjitura lor, iar apoi, pentru a se îndreptăți, îi judecă pe alții care se nevoiesc. Aceștia nu au simțit încă bucuria duhovnicească a nevoinței. Iar altul îți spune: „Trebuie să beau atâtea căni de lapte. Postul o să-l țin, dar după aceea îmi voi completa substanțele hrănitoare, pentru că trebuie să am atâta albumină în organism”. Și o spune nu pentru că organismul lui ar avea nevoie de albumină, ci pentru că socotește că e dreptul lui să facă asta. Și astfel își odihnește gândul că este în regulă, că aceasta nu este păcat. Dar chiar și numai gândul ăsta este păcat. Unde ajunge logica omenească? Să fie în regulă și cu posturile pe care le-a rânduit Biserica, dar să nu se lipsească nici de cele pe care le-a pierdut în vremea postului. Ei, cum să se sălășluiască apoi Duhul Sfânt în astfel de oameni?
„Ce Paște, frate? Mâine este Înălțarea!”
Am cunoscut mireni care s-au sfințit prin asceza pe care au făcut-o. Iată, până nu demult, în Sfântul Munte a lucrat o vreme un mirean cu fiul său. După un timp s-a ivit un serviciu bun în locurile lor natale, așa că tatăl a hotărât să plece împreună cu fiul său, pentru a fi mai aproape de familie. Tânărul însă, fiind impresionat de viața ascetică a monahilor și cunoscând și viața lumească cu stresul ei, nu a vrut să-și urmeze tatăl și să plece în lume. „Tată”, i-a spus el, „de vreme ce mai ai și alți copii, lasă unul și în Grădina Maicii Domnului!”. Și, fiindcă fiul stăruia, tatăl a fost nevoit să-l lase.
Tânărul acesta nu știa carte, dar era foarte simțitor și avea multă mărime de suflet și simplitate. Se simțea pe sine foarte nevrednic să devină monah, socotind că nu va putea face față datoriilor monahicești. În cele din urmă a găsit o colibă mică, care fusese folosită mai demult pentru catâri, a astupat ușa și ferestrele cu pietre și ferigă, lăsând numai o scobitură prin care intra și ieșea destul de greu și pe care o astupa pe dinăuntru cu un palton zdrențuit, pe care îl găsise aruncat acolo. Nu aprindea nici măcar focul. Negreșit, cuiburile păsărilor și vizuinele animalelor erau mai bune decât sălașul său. Dar bucuria pe care o avea acest suflet nu o au cei care trăiesc în palate bogate, pentru că el se nevoia pentru Hristos, iar Hristos era lângă el, nu numai în colibă sa, ci și în „casa lui duhovnicească”, în trupul și inima sa. Și de aceea trăia ca în Rai.
Din când în când ieșea din cuibul său și trecea pe la vreo Chilie, unde vedea că Părinții au de lucru la grădină. Ajuta la săpat, iar Părinții îi dădeau o mână de posmag și măsline. Dacă nu era lăsat să lucreze, nu voia să primească nici o binecuvântare de la ei. Iar binecuvântările pe care le lua le plătea cu îndoită muncă.
Desigur, viața lui duhovnicească numai Dumnezeu o știa, pentru că trăia în ascuns, simplu și în tăcere. Dar dintr-o împrejurare care s-a făcut cunoscută multora s-au descoperit multe despre el. Odată a trecut pe la o mănăstire și a întrebat când începe Postul Mare − deși pentru el aproape tot timpul era Postul Mare −, după care a mers și s-a închis în cuibul sau. Au trecut aproape trei luni, fără să-și dea seama când au trecut. Într-o zi a ieșit și s-a dus la o mănăstire ca să întrebe când este Paștele. A stat la slujbă, s-a împărtășit la Sfânta Liturghie, iar apoi a mers cu Părinții la trapeză. Dar în trapeză, pe mese, a văzut ouă roșii − era odovania Paștilor. A rămas uimit și l-a întrebat pe un frate: „Bine, dar atât de repede a venit Paștele?”. „Ce Paște, frate? Mâine este Înălțarea!”. Adică postise tot Postul Mare și încă patruzeci de zile până la Înălțare! În felul acesta s-a nevoit până în ceasul morții. Un vânător l-a găsit mort la două luni după ce murise și a înștiințat poliția și medicul. După aceea medicul mi-a spus: „Nu numai că nu mirosea, ba chiar trupul lui avea o bună mireasmă”.
„Măsoară-te pe tine însuți!”
Prin post omul își arată intenția sa cea bună. Din mărime de suflet face o nevoință, iar Dumnezeu îl ajută. Dacă însă se forțează pe sine și spune: „N-am ce să fac… E vineri și trebuie să postesc”, atunci se va chinui. În timp ce, dacă ar înțelege folosul postului și ar posti, s-ar bucura gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. „Nici apă nu I-au dat să bea, ci oțet, iar eu să beau apă toată ziua?...”. Dacă va spune așa, atunci va simți înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui care bea cele mai bune răcoritoare. Vă aduceți aminte ce spune Prorocul? „Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu lenevire” (Ieremia 31:10).
Una este atunci când cineva și-ar dori să postească dar nu poate, pentru că, dacă nu mănâncă, îi tremură picioarele, cade jos − adică nu-l ajută trupul, sănătatea etc. −, și alta este să ai putere și să nu postești. Atunci unde este buna intenție? Iar mâhnirea celui care vrea să facă o nevoință și nu poate completează lipsa ei. Unul ca acesta are mai multă plată decât cel care se nevoiește, căci acela simte și o mulțumire de sine. Fiecare trebuie să se supravegheze pe sine și, dacă va vedea că nu rezistă la post, să mănânce un pic mai mult. „Măsoară-te pe tine însuți!”,spune Sfântul Nil Ascetul.
Este trebuință de puțină frână. Mai bine este să nu mănânci mâncarea care îți place, ca să nu-ți faci de lucru, pentru că încet-încet se mărește „hambarul”, și după aceea acest „vameș” nemilostiv, așa cum îl numește Avva Macarie, va cere mereu. În vremea mesei ești satisfăcut, dar după aceea simți nevoia să dormi și nici să lucrezi nu mai poți. Dar dacă mănânci un singur fel de mâncare, asta te ajută să-ți tai pofta.
Plăcerea pe care o dă mâncarea simplă este mai mare decât cea pe care o dau cele mai bune mâncăruri. Atunci când eram mic, mergeam în pădure și mâncăm numai o bucată de covrig. Nu mai voiam nimic altceva. Cele mai bune mâncăruri nu-mi puteau înlocui acea mulțumire duhovnicească pe care o simțeam. Dar o făceam cu bucurie. Însă cei mai mulți oameni nu au simțit satisfacția stomacului ușor. La început, atunci când mănâncă ceva gustos, simt o oarecare mulțumire, dar apoi intră la mijloc lăcomia, mănâncă mult și, mai ales atunci când sunt bătrâni, se simt cu totul îngreunați, și astfel se lipsesc de satisfacția ușurimii trupului.
Din „Viața de familie”, Sfântul Paisie Aghioritul
Editura Evanghelismos, 2022
Traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu