Țin minte și acum: cădeam, cădeam și nu mă mai opream, și parcă însăși viața mea părea o imensă și nesfârșită cădere.
Aveam șapte ani. Eram o fetiță ireal de slabă, fragilă, sensibilă și palidă mai tot timpul. Îmi aduc perfect aminte. Mă jucam cu niște copilași puțin mai în vârstă decât mine, într-o curte părăsită, într-un sat de lângă Târgoviște. Era o după‑amiază toridă de vară. Doamne, ce cald era! Mai țin minte că în acea dimineață bunica îmi împletise două codițe, care mie‑mi displăceau cu totul. În acel moment n‑aveam de unde să știu că acele două codițe aveau să ajute mai mult sau mai puțin la salvarea vieții mele.
Aveam o rochiță albă de dantelă și‑mi aduc la fel de perfect aminte că nu aveam nimic în piciorușe, eram desculță, deoarece ai mei erau foarte săraci, dar ce conta... ne iubeam enorm și, în acel moment, asta îmi părea că învăluie totul într-o imensă bogăție.
Imaginile mi se derulează cu o precizie uimitoare. Alergam spre fundul curții, îndreptându‑mă către un wc vechi și părăsit cu o viteză uimitoare. Alergam, alergam cu o dorință inexplicabilă de a ajunge cât mai repede acolo. Mă atrăgea ca un magnet. Amintirile – și acum, după patruzeci de ani – îmi sunt foarte proaspete... aș fi dorit atât de mult să le mai estompez, dar niciodată nu am reușit cu adevărat.
Mă dureau acele amintiri, dar ele trăiau odată cu mine, erau în mine, respirau prin carnea și prin ființa mea și nu le puteam scoate sub nici o formă din sufletul meu. Mă dureau și încă mă dor toate acele momente, dar probabil că așa e mai bine. Să trăiesc și să retrăiesc coșmarul de‑a nu putea uita nimic, de‑a retrăi la nesfârșit acele senzații.
Ajung în final în wc. Mă așez grăbită pe podeaua lui. Nici acum nu‑mi explic cum de s-a auzit la un moment dat un zgomot puternic, atât de puternic, de parcă toată lumea s-ar fi prăbușit sub picioarele mele...
Podeaua de sub mine se face praf și eu alunec, alunec cu totul, alunec la nesfârșit, cu mânuțele înfipte în pereții de pământ ai wc‑ului, alunec într-o groapă imensă de „caca și viermi”. Impactul e atât de puternic, încât inițial văd totul negru înaintea ochilor. Dar țin minte cum mă zbăteam, mă zbăteam continuu și, încet‑încet, privirea începe să mi se limpezească.
În jurul meu pământ, caca, viermi, frunze, chiștoace, hârtii, și mai ales mirosul fetid de mizerie umană. Piciorușele mele încercau să se sprijine pe ceva, dar nu aveau pe ce; tot dădeam din ele, într-o disperare fără margini. Mânuțele mele încercau să se agațe de ceva, dar pereții de pământ ai wc‑ului parcă se surpau continuu pe mine.
Țin minte că mi s-a părut o eternitate zbaterea aceea, o zbatere inegală și nedreaptă în acelaşi timp. Mă luptam cu un munte de caca și nu aveam nici o șansă să‑l înving. Simțeam că‑mi pierd mințile. Nu aveam de ce să mă agăț. Căutam ceva pe care să mă sprijin... nu găseam nimic stabil, nimic să reziste cu adevărat.
Țin minte, de asemenea, că începusem să nu mai am aer... aerul îmi era atât de puțin și de insuficient, ca și acum, după zeci de ani. Nici acum nu am aer, nici acum nu știu cum să‑l dozez mai bine, dar suficiente îmi sânt în schimb amintirile... suficient de dureroase.
Continui să mă zbat. Marea aceea nesfârşită și fetidă de caca începe să mă acopere cu totul... din când în când, împing cu piciorușele mizeria atât de vâscoasă și urât mirositoare și reușesc să scot căpșorul la suprafață. Caca mă acoperă cu totul. Îmi intră în gură, în nas, în urechi, în ochi... peste tot sânt plină de el.
Nu mai am pe unde respira, nu pot striga după ajutor, deși îmi doresc atât de mult. Încep să obosesc. Mă înec... mă înec cu acea mare de mizerie fetidă și nu pot respira, nu pot striga după ajutor. Chinul e inimaginabil. Nu mai am putere să dau nici din mâini, nici din picioare, gura mi‑e plină de caca, ființa toată mi‑e plină de caca... și deodată încep să plutesc. Nu voiam decât să dorm... să mă odihnesc... încep să renunț... și nu mă mai zbat... și nu mă mai lupt, și mă las cu totul la fund, la fundul gropii, acolo unde moartea mă aștepta cu mirosul ei sfâșietor de caca. Și când am închis ochii, și când mă lăsasem înghițită cu totul de groapa aceea atât de plină de viermi, atunci, ca printr-o minune, ceva mă zgârie pe obraz, dar mă zgârie atât de tare că reușesc să deschid ochii. Era o creangă de pom, venită de nicăieri și apărută de niciunde...
Cu o ultimă sforțare, întind mânuțele și reușesc să mă agăţ de creangă. Scot un urlet sfâșietor, un urlet viu de animal scăpat de la tăiere, un urlet care îmi aruncă destul caca din gură încât să mai pot respira cât de cât și, tot în același timp, simt o usturime de nedescris pe pielea capului.
Cineva mă trăgea de codițe în sus, la lumină, la viață, la aer.
Eu drumul la creangă nu dau – creanga aceea cu care am dormit alături zile și nopți, creanga aceea care m-a readus printre cei vii. Sunt scoasă la suprafață. Lumea se strânge în jurul meu de parc‑ar fi văzut o nălucă.
Nici acum nu‑mi explic cum de au fost alertați vecinii.
Mi se pune un furtun cu un jet de apă rece pe mine (de atunci iubesc apa foarte mult!), sunt spălată și uscată într-un mod extrem de rapid de către vecini și, tot în ziua aceea, avea să se termine viața mea de „rahat”.
Cert este că zbaterea mea din acel wc la vârsta de 7 ani a reprezentat partea mea de chin salvator, bucata mea de eternitate, minunea pe care Dumnezeu o săvârșise cu mine atunci când mă așteptam cel mai puțin. De fapt, lupta mea cu moartea din acel wc credeam că fusese cel mai grav și cel mai greu moment din viața mea.
Nici pe departe nu era așa.
De‑a lungul vieții înțelesesem însă un lucru: că acea creangă apărută în wc la 7 ani și care‑mi salvase viața mai apăruse, într-o formă sau alta, în cele mai teribile momente ale vieții mele. Totul era s-o recunosc ca și minune.
Dar trebuia să treacă mult timp ca să ajung să înțeleg, și mai ales trebuia să treacă multă durere, foarte multă durere.
MioaraGrigore
Din „Cancerul, dragostea mea” de Mioara Grigore
Editura Predania, 2014
Fotografie de Mehmet Guzel / pexels.com