Promit că nu am de gând să vă bat la cap cu subiectul „demența”, dar mai am o concluzie, care cred că poate ajuta. Persoanele afectate de această boală, mai ales în stadiile avansate, nu mai pot minți, pierd această „incapacitate”.
Noi, cei care avem control asupra mușchilor noștri, impulsurilor noastre, emoțiilor noastre, putem vorbi frumos, deși în gând scrâșnim din dinți, putem schița zâmbete în loc de strâmbături, putem să nu lovim sau să nu zgâriem când ne speriem. Ei, cei bolnavi, reacționează așa cum simt și gândesc în acel moment. Ei au gânduri, au sentimente, au conștință de sine și au un trecut, de aceea și reacționează fiecare în felul lui la diverși stimuli din mediu.
În copilărie o iubeam așa cum își iubesc copiii mama, fără să-i văd defectele, neputințele, limitele. Pentru mine, era omul care făcea totul așa cum trebuie, mă iubea, hrănea, îmbrăca, asculta, ajuta.
Pe măsură ce am crescut și mai ales după adolescență, am văzut din ce în ce mai clar că lângă mine este un om complet, cu bune și rele, care nu întotdeauna m-a hrănit, îmbrăcat, ajutat, ascultat așa cum trebuie. Am început să văd diferențele dintre noi, personalități diferite, idei diferite, opțiuni diferite. Am avut și momentul de bulversare, pe care unii îl au probabil în adolescență. Oare m-a iubit sau mă iubește, dacă sunt și au fost atâtea cum nu trebuie între noi? Din fericire, am avut o adolescență întârziată, așa că am avut suficientă maturitate cât să nu-i trântesc violent în față toate ușile, faptele și vorbele confuziei mele.
Treptat, în viața noastră comună de adulți a început să se construiască o nouă relație, căci, oricât ne diferențiam atunci când eram împreună, ne simțeam așa cum trebuie. Încetul cu încetul, am realizat că nu doar eu construiesc această nouă relație, nu doar eu mă adaptez la noul om de lângă mine, că suntem, de fapt, două persoane care ne întâlnim la mijloc, fără să fim obligate de un tipar.
Și, la un moment dat, am simțit că am ajuns în sfârșit să o respect, să respect omul din ea, fără să conteze că o numesc mama.
Acel moment a fost când ea era deja foarte bolnavă și foarte dependentă.
Pentru că nu mai putea minți, am văzut omul blând, darnic și smerit care era acolo, în fundamentul ei. Am văzut că nu m-a lovit niciodată, că nu vorbește urât, ca nu țipă, că nu cere mâncare și apă, dar primește dacă i se dă, ca îmi zâmbește și mă sărută dacă o rog, că încearcă să mă mângâie, că întinde brațele să aline un copil care plânge, că în episodul psihotic a încercat să ne salveze pe toți.
Și atunci am simțit o frică profundă, frica de mine. Căci eu eram diferită, personalități diferite, idei diferite, opțiuni diferite. Oare ce le voi da copiilor mei?
Inițial m-am rugat să nu mă îmbolnăvesc niciodată încât să ajung așa, dezbrăcată de controlul meu. Dar anxietatea creștea, căci medicul din mine știe foarte bine că bolile fac parte din firescul relației noastre cu timpul și spațiul.
Dar, în acel timp, Dumnezeu mi-a dat să cunosc mai multe persoane afectate de demență, și am simțit iubirea pe care acești oameni o purtau, comuniunea lor, și m-am limpezit. Am început să mă rog pentru mântuire, nu numai pentru cale.
Dumnezeu ne dăruiește iubirea, iar noi și cei de lângă noi suntem liberi să o primim și să o dăruim. Nu trebuie, dar parcă altfel nu putem.
Laura Ioana