Când totul se va sfârși, din mândria ta se va alege un pumn de oase goale pe un fund de mormânt umed.
Te-ai îmbrăcat în haine frumoase; de sus, Dumnezeu te vede gol.
Pășești apăsat, cu capul căzut pe spate; Dumnezeu te știe desculț.
Când totul se va sfârși aici, din trufia capului tău lăsat pe spate va rămâne oftatul.
În 1989 a fost înhumată ultima împărăteasă a Austriei, Zita de Bourbon-Parma. Sicriul ei de bronz a ajuns la ușa criptei, iar mareșalul de ceremonii a bătut cu bastonul, să i se deschidă.
Călugării capucini (cerșetorii ordinului franciscan, cei mai simpli și mai desculți dintre cei desculți) au întrebat cine vrea să intre. A urmat o lungă înșiruire a titlurilor imperiale, regale, ducale ale împărătesei Zita. Din spatele ușilor, întâi tăcere neagră. Apoi un răspuns rece ca moartea.
Nu o cunoaștem pe ea!
Abia la a treia încercare, mareșalul imperial a rostit adevărul. Cel din urmă adevăr:
Zita. Un om muritor și păcătos!
Atunci să intre, au șoptit cerșetorii Desculțului.
Gândește-te. Oricât de lungă va fi predica de la înmormântarea ta, oricâți episcopi te vor cădelnița și oricâte tinichele argintate și aurite vei avea pe perna ceremonială, tu asta ești. Eu asta sunt. Asta suntem, toți, și după asta ne recunoaște Domnul.
Oameni muritori și păcătoși.
Pr. Crin-Triandafil Theodorescu