Sunt eu, bunica Jenica, și totuși parcă am ieșit din mine. Îmi privesc copiii, înconjurându-i cu toată capacitatea și puterea mea de a iubi. Plâng și-i mulțumesc Maicii Domnului că mi-a dat să fiu și să trăiesc toate acestea. Mulțumesc copiilor noștri că ne-au dăruit această bucurie. Doamne, Domnul meu și Dumnezeul meu, cum să pot exprima această căldură ce curge în mine? Tot corpul arde cu o flacără dulce. Mă simt atât de odihnită... Deși ochii noștri sunt lipiți de somn, inima e odihnită. Este extraordinar, nu-i așa? Înainte aveam permanent sentimentul acela când copiii au plecat de acasă la facultate, în alt oraș, și tu ai vrea să mergi în urma lor, să te asiguri că nu există niciun pericol la colț de stradă… și simți că, dintr-odată, brațele tale sunt prea scurte ca să-i mai cuprindă.
Eu am trăit asta. Eu, și probabil fiecare mamă din lume. În acea teamă am învățat să îngenunchez altfel. Să spun: „Măicuța Domnului, Stăpâna mea, ai Tăi sunt. Mâinile mele nu mai ajung până la ei, acoperă-i tu! În grija Ta sunt!”. Și nu că nu ar fi fost așa încă de la început, ci doar îmi recunosc propria neputință. Așa am mai coborât o treaptă. Dar fiecare coborâre este altfel. Simți că ai reușit. Că rădăcinile au crescut, aripile au fâlfâit și ei au zburat peste cerul luminos. Ai reușit! Sămânța crescută în tine a rodit la rândul ei. Și acum taci! Doar taci și te umpli de pace, pentru că nu mai simți nevoia să spui nimic. Știi că ei de acum vor urca. Și eu, încet-încet, voi coborî.
Îi privesc cât de minunat se descurcă cu acest omuleț cu chip de înger, și doar lăcrimez rugându-mă. A spus bunicul, când am venit la copii: „Nevastă, ei nu au nevoie de tine pentru că n-ar ști ce să facă. Ei au nevoie de tine doar ca să se simtă în siguranță. Este cumva darul lor pentru dragostea noastră. Vor doar să împartă bucuria aceasta imensă cu noi”. Și iarăși „dăruind vei dobândi”…
Mă întorc puțin în timp și mă întreb: oare a a meritat? A meritat să depășești fiecare obstacol întâlnit în anii de căsnicie? Căci, dragii mei dragi, ce căsnicie ar fi aceea fără greutăți? Aurul în topitoare se modelează... (Doamne, iartă-mă dacă asta a sunat a laudă! Dar „aurul” Tău sunt). În tinerețe apar tot felul de provocări. Nu există nicio școală care să te pregătească pentru căsnicie. Nicio școală care să te învețe să fii părinte. Doar ea, viața însăși, prin provocările ei te va pregăti. Și astfel, unii devin absolvenți, alții premianți, alții renunță. Fiecare după firea și dorințele lui. Dar eu cred că este cea mai grea și amplă experiență.
Acum mi-a venit acest gând: cred că sunt trei tipuri de oameni. Unii care se jertfesc în orice situație, și astfel nu simt că ar avea ce ierta. Alții care iartă, dar nu pot merge mai departe. Și cei care iartă, își asumă cumva iertarea aceasta și aleg să meargă mai departe împreună prin viață, trăind în pace ceea ce Bunul Dumnezeu le va dărui până la sfârșit. Nu sunt psihoterapeut, nimic de genul ăsta. Este doar ceea ce simt și vă rog iertați, încredințați că a scris un om simplu. Și, da! A meritat. Din nou pot spune: am biruit cu biruința lui Hristos! Ceea ce astăzi copiii ne-au dăruit a fost și este cea mai dulce biruință!
Jenica Gavrilă
Fotografie de Natalia Olivera / pexels.com