Cel mai prețios...

Iunie răsfățat în cireșe de foc și căldură lucitoare. Copiii merg pentru ultima oară la școală în acest an, ca să-și câștige oficial și pe bună dreptate vacanța de vară. Printre flori, emoții, profi și diplome, elevi de toate vârstele umplu curtea școlii cu fluturi de glasuri cristaline și râsete de feți frumoși.

Printre toți ne strecurăm și noi, o mamă cu muuuulți copii și un pui bălai ca soarele nou-născut al zilei. Fiecare își ocupă locul în rândul clasei lui, iar eu rămân pe terenul de sport unde are loc festivitatea de încheiere, cu Ieie (așa își spune Gheorghe de când era bebeluș).

Din școală apare la un moment dat o veche cunoștință, din tinerețe, cu o vârstă mai mică și care a debutat ca suplinitor, cu mult după ce eu eram deja titular în învățământ. Acum eu sunt pe lista sa neagră de câțiva ani buni, iar ea deja are un post stabil în oraș, chiar la școala copiilor mei.

Îmi surprind o reacție de micime, de teamă că viața mea a ajuns până aici și eu nu am nici acum o poziție profesională clară, deși m-am titularizat imediat după master. Apoi, deodată, chipul lui Gheorghe îmi răsare mare, mare și strălucind de prospețime, de bucurie și dragoste! Iubirea mea, minunea vieții mele! Cum pot eu căuta către altceva? Cum aș putea vreodată să fiu frustrată profesional când „am rămas pe loc” pentru aceste daruri dumnezeiești care sunt copiii? Pruncii lui Dumnezeu! Cu fățucile lor curate și expresiile răsărind zi de zi o viață nouă! Prin ei am 22 de ani, 19 ani, 14 ani, 11, și tot așa până la trei anișori de dragoste și bătaie de inimă maximă! Maxim trăiesc prin ei – și, de fapt, da, mi-am pierdut vârsta. Asta simt demult: că eu nu mai am vârstă! Da, Tu, Domnul meu, Care părtășești cu mine zi de zi, Care mi i-ai dăruit, Tu știi că demult nu mai simt că am un timp, niște ani, ci prin Tine, prin ei, sunt fără de vârstă și iubesc!

Gheorghe mă strigă continuu să îmi arate cum trece el prin gard, cum culege păpădia, cum „fate baionui iosu” (face balonul roșu), cum se aud „sinele lui ten” (șinele lui tren) când „tețe tenui” (când trece trenul). Și tot așa mă uit la el, și aș vrea să am zeci de mii de ochi să îl cuprind, să îl mănânc din priviri mai mult și mai bine! Căci știu prin câte am trecut pentru el și este o minune! Minunea mea! Pot să ating o minune cu palmele mele ticăloase de pământ, pot să strâng la piept un bulgăre de minune! Să îl respir cu mirosul lui de pruncie și nevinovăție! Să mă simt prețioasă în inima lui, căci cine te poate face împărăteasă peste noapte dacă nu puiul tău? Înconjor, cu dragostea mea smerită, o făptură mititică și vulnerabilă, precum Tu, Doamne, Prunc fără prihană ai venit într-o lume sălbatică.

Nu regret nici o profesie, nu mă simt mai prejos pentru generația mea care s-a realizat și care acum are, poate, unul-doi copii deja mari și prinși în propria viață. Îmi aduc aminte cât de îmbătrâniți se simțeau părinții mei când noi crescuserăm. La fel ca mulți părinți din vremea mea de acum: „Copiii cresc, noi îmbătrânim”... Prin mogâldeața asta gingașă și catifelată, țesută parcă în mătase de lumină aurie, pe care o strâng nesătulă în brațe, iar ea se lasă moale la iubire, sunt forever young! Prin ei am adus în lume oameni vii, frumoși, noi, cu fața către Răsărit! Ei sunt mărturia mea, ei sunt cariera mea. Prin împărtășirea de Tine, în Duhul Tău, și prin ei, dă, Doamne, să mă simt împlinită înaintea Ta și a datoriei față de cele omenești! În Harul Tău, în dorul după Tine plămădiți, cu rugăciune împletiți, rânduiește să le văd dulcile chipuri strălucind în lumina cea neapusă a iubirii și veciniciei!

Maria Tudor

Fotografie de Andreea Stanciu