Pentru fiecare dintre noi există un oraș care devine punct central al propriei deveniri, la care ne raportăm ca la un maestru, iar pentru mine, acesta a fost Ierusalimul. Perioada ierusalimiteană din viața mea mi-a schimbat percepția față de multe lucruri, într-un timp al formării profesionale. Abia ieșit de câțiva ani din comunism, am beneficiat de o bursă la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar întâlnirea cu Orașul Sfânt a însemnat o experiență intensă, într-o cultură despre care învățasem, dar nu aveam nici cea mai vagă idee ce înseamnă cu adevărat.
Chesterton scria undeva că există două căi de a ajunge acasă: una este să rămâi acasă, iar cealaltă, să faci înconjurul lumii și să te întorci de unde ai plecat. Cred că sunt necesare aceste inițieri întru devenire, cum ar spune Noica, fără de care am fi mai săraci. Nu pot uita încărcătura enormă de istorie a locurilor și diversitatea religioasă, care trăiește parcă o altă paradigmă a memoriei, dar și a libertății, în ciuda conflictelor ce par a nu avea soluții imediate.
Stranietatea locului este dată de relația istorie-eshatologie, în lumina căreia poate fi privită cetatea-oraș care urcă de la pământ la cer, din timp până în veșnicie, pornind de la descoperirea Ierusalimului ca punct fix, ca loc teofanic de comunicare între lumea inferioară și cea superioară, după cum ar spune Părintele Scrima. Unicitatea orașului este dată mai ales de locul pe care îl ocupă în fiecare dintre cele trei religii monoteiste, prin revelația lor specifică, ce transformă „Orașul păcii” într-o eternă dispută a unei posibile ierarhii.
Caracterul de sfințenie pe care îl întruchipează acest pământ te face să-l privești cu alți ochi chiar și atunci când lucrurile legate de el sunt cât se poate de comune. Ca pelerin trăiești un adevărat paradox între periculos și fermecător, concert și simbolic, geografie și sfințenie. Nicăieri în lume, pe unde am mai umblat, n-am avut sentimentul atât de puternic că a vedea poate fi sinonim cu a venera, în ciuda unei lumi orientale ce se luptă între mărire și decădere, civilizație și sărăcie.
Delimitarea între sacru și profan a orașului este greu de trasat; mai degrabă am putea vorbi de o ambivalență a sacrului, în sensul folosit de Mircea Eliade, de o mișcare între atracție și respingere pe care le exercită simultan și irezistibil, chiar și în condiția în care sacrul devine tabu.
„Întoarcerea acasă” regăsește aceeași ambivalență specifică sacrului în societatea noastră, între refuzul omului de-a se abandona experienței sacre și neputința lui de-a renunța definitiv la o astfel de experiență.
Pr. Cristian Muntean
Fotografie de Thắng-Nhật Trần / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!