Cele patru categorii din Biserică

Spunea Părintele Ioannis Romanidis, Marele Părinte al Bisericii noastre, că există în Biserică diverse înțelegeri greșite: fie că-L putem cunoaște pe Dumnezeu doar pe cale rațională, fie că, dimpotrivă, rațiunea trebuie cu totul eliminată din apropierea de Dumnezeu, fiind noi datori a ne abandona cu totul „trăirii” și „sentimentului”. Totuși, spune Romanidis, avem nevoie de criterii clare ca să știm unde ne aflăm și pe cine să (nu) judecăm.

Astfel, există în Biserică patru tipologii:

1. cei care au dobândit și învățătura lumească, dar au ajuns și la vederea lui Dumnezeu. Aceștia sunt Marii Sfinți Părinți ai Bisericii și teologii care au reușit să pună în cuvinte cele ce sunt de negrăit: experiența vederii Luminii dumnezeiești.
1. cei care, fără a avea cuvânt de învățătură, au ajuns la vederea lui Dumnezeu. Aceștia sunt cuvioșii și mucenicii care, deși nu aveau capacitatea de a sistematiza în cuvinte experiențele trăite, totuși întreaga lor viață era o teologie.
1. cei care au dobândit învățătura lumească, dar sunt lipsiți de vederea lui Dumnezeu. Aceștia grăiesc, dar nu din experiență, ci din „carte”. Cuvântul lor nu are „putere multă”, iar activitatea lor se derulează în principal în plan cerebral.
1. cei care nu au nici învățătură, nici experiență. Adică majoritatea oamenilor!

O astfel de sistematizare este extrem de importantă, deoarece am auzit unele predici în care este - efectiv! - defăimată teologia, ca fiind ceva strict „cerebral, rațional, academic”. Vai! Astfel de cuvinte lovesc direct în Marii Sfinți ai Bisericii noastre, cum sunt, de pildă, cei Trei Ierarhi. Fără o teologie bazată pe criterii clare, credința noastră ar fi sortită diverselor amestecuri și erezii. Pe de altă parte, teologia nu înseamnă un discurs sec sau o limbă de lemn, ci poartă în sine o componentă ascetică fundamentală, arătându-ne calea către Dumnezeu, pas cu pas. O teologie fără ascetică este literă moartă și grăire în deșert.

Desigur, există și pericolul de a jongla cu concepte teologice asemenea unor idei oarecare din filosofie, să spunem. Pericolul este în primul rând pentru cel ce o face, căci se închipuie pe sine a fi la măsura cuvintelor sale (și, ne spun sfinții, judecat de însăși cuvintele sale va fi), dar și pentru cei ce-l ascultă, orb pe orb ducând la groapă.

Ce să mai spunem însă, oare, de majoritatea celor lipsiți și de experiență, și de cuvânt, cărora însă nu le lipsește trăncăneala de pe margine și plăcerea judecății a tot ce nu încape în negrul de sub unghia minții lor? Despre aceștia nu mai spunem nimic, poate-i contaminăm cu tăcerea noastră.

Și acum, spre exemplificare, o minunată istorisire a Mitropolitului Neofit de Morfu despre o întâlnire a doi mari sfinți ai secolului XX, amândoi văzători ai Luminii: Sfântul Sofronie de la Essex, aflat în vara lui 1993 pe patul de moarte, și Sfântul Evmenie Saridakis, ucenicul Sfântului Nichifor Leprosul. Unul mare teolog, celălalt simplu. Pe care să-l iubești mai tare?

Anca Stanciu

„Cunoaşterea lui Dumnezeu, Cel ce pretutindenea este, zidirilor cuvântătoare li se poate înfăptui pretutindeni. Însă pentru a-L dobândi, de departe nu sânt îndestulate şcolile şi cărţile theologice. Adevărata cunoaştere pătrunde în chip de neînţeles în însăşi fiinţa noastră, atunci când El este cu noi. Petrecerea lucrătoare a lui Dumnezeu în noi înseamnă că noi am pătruns în însuşi Actul Fiinţării Dumnezeieşti. Şi anume, pe această cale se împărtăşeşte duhului nostru o cunoaştere despre El pe care nimeni nu ne-o poate înstrăina (vezi Lc. 10:42). Cel mai sigur mijloc de a atinge acest bun este rugăciunea pocăinţei dăruite nouă pentru credinţa în Hristos”. (Sfântul Sofronie de la Essex)