La Crângași a fost prima căsuță pe care am avut-o și o păstrez în memorie. Era o casă într-o curte, cu mai multe familii. Asta se întâmpla în 1939, anul în care m-am născut. Am o fotografie cu această casă de când aveam câțiva anișori, patru sau cinci ani. La șase ani însă s-a întâmplat un lucru atât de cumplit, încât mi s-a întipărit pe creier și acolo a rămas: a căzut o bombă pe casa noastră. Mai întâi s-a umplut cerul de avioane. Toată lumea a ieșit prin curți, pe stradă, pentru a se uita la cerul încărcat cu avioane ca la o paradă aeriană. Și, deodată, au început să curgă bombele din acele avioane. Era un bombardament despre care, mai târziu, am aflat ce rost avea. Eu mă uitam cu ochii mari, că nu văzusem niciodată un asemenea spectacol. Una dintre bombe a căzut pe casa noastră. Praful stârnit de prăbușirea zidurilor făcea o ceață generală și m-am repezit spre ele. Rămăsese o bucată din casa noastră. Tavanul a căzut și s-a proptit în pământ, iar în acel unghi dintre tavan și pământ se afla mama ghemuită, care a reușit să supraviețuiască. Din toată curtea n-au supraviețuit decât câțiva vecini. După ce s-a terminat bombardamentul, urcam pe grămezile de moloz și, practic, călcam pe vecinii acoperiți de ele. Nu pot să uit acele momente.
Bineînțeles că pe noi, supraviețuitorii, ne-au repartizat în sălile de sport ale unor școli. Puseseră saltele pe jos, ca să avem unde să ne întindem, să dormim. Până la urmă ne-au găsit și niște spații unde să ne mutăm. Și îmi aduc aminte că prima locuință după bombardament a fost în Piața Filantropia, la o stație de Piața Domenii, cum mergi spre centrul Bucureștilor. Era o garsonieră. Vizavi de piață era curtea unde stăteam și unde era și un cinematograf. În spatele fațadei bulevardului se afla grădina cinematografului. Vedeam filmele de la fereastră. Așa am început vizionarea a sute de filme. Le vedeam și de două-trei ori.
Mama și-a petrecut anii de după război stând la coadă. Pleca și câte o zi întreagă, uneori și noaptea, ca să stea la cozi pentru alimente și altele. Pentru tot se stătea la coadă. Ziua, când eram doar eu cu ea, mă închidea în casă, și pleca la cozi ceasuri întregi. Iar eu mă plictiseam îngrozitor, mai ales când auzeam glasurile și râsetele copiilor cum se jucau în curte. Și plictiseala era cumplită. Până într-o zi când mi s-a întâmplat următorul lucru. Am zărit pe jos, pe parchet, o băltiță violet. M-am apropiat să văd ce-o fi acolo. Am băgat degetul în băltiță și-am văzut, apoi, și un creion chimic care căzuse de pe masă. Și băltița aia tot de pe masă căzuse, sigur se vărsase un pahar. Și m-am mirat de ceea ce poate să facă un creion în amestec cu apa. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost să trag o linie pe piele. Și, când am văzut că se imprimă foarte clar, atunci am desenat o mutricică aici. Doi ochi, un nas, o gură. Talentul îl moștenisem și de la tata și de la mama și mi-a ieșit foarte ușor.
Am îndrăznit, apoi, să fac și în cealaltă parte și să zic că sunt doi oameni care stau de vorbă. Am desenat mai chinuit, dar a mers. Ca după aceea să-mi imaginez că sunt niște oameni întregi. Și dacă sunt oameni, ăsta este capul, aici este corpul, ăia grași îi făceam mai umflați așa, ceilalți mai așa, apoi brațul, dacă voiau să se îmbrățișeze își puneau brațele pe după gâtul personajului și îl săruta pe obraji. Deci, iată cum, încet-încet, a răsărit în capul meu o imagine făcută din degete, din palme. Am adunat repede obiecțele pe care să le pun pe aceste personaje și, uite-așa, i-am pus un degetar în chip de coif, și uite-așa am pus un fulg de la o pernă în unghie (că degetarul nu avea capac), ca să-i fie panașul care se ridică deasupra coifului. Și apoi m-am gândit să-i pun și o pelerină prin spate, o bucată mică de cârpă de la săculețul cu diferite rupturi pe care orice gospodină le păstrează din diferite motive. Am împins-o cu vârful creionului, ca să intre pe dedesubtul acestei piese metalice care, chipurile, era coif. Creionul luat în mână aici, era o suliță sau o sabie și atunci i-am pus să se dueleze. Și așa mai departe, am început să adun de prin casă toate obiecțelele mici, din diferite materiale metalice, lemn, cârpă, care mi-ar putea folosi. Și am început să-mi fac în fața ochilor o mică scenă, un conflict, un dans sau tot ce îmi trecea prin cap, să văd cum ar sta dacă ele ar fi niște personaje și aș face un teatru de păpuși. Auzind glasurile copiilor de afară, mi-am zis: De-abia aștept să vină mama, să fug repede în curte și să le arăt deja niște momente unde putem râde și să-i amuz și pe ei. Și chiar așa s-a și întâmplat, mai târziu, pe după-amiază. Mi-am adunat aceste lucrușoare ca să îmbrac scena chiar ca într-un teatru.
Acesta a fost începutul. Un început fabulos unde, când am văzut cum s-au adunat toți copiii în jurul meu – erau două blocuri paralele în curtea aceea imensă – și faptul că se amuzau copios, sigur că mi-a creat o poftă, o dispoziție teribilă. Fiind la o vârstă atât de crudă, bineînțeles că-mi veneau ideile cu grămada. Deci totul se desfășura proaspăt, spontan și, uite-așa, am făcut distracția să existe și a doua zi, și a treia zi, și a patra zi, și a cincea zi.
Fiind spre sfârșitul vacanței mari, a venit prima zi de școală și imediat mi-a scăpărat prin minte faptul că primele mele exerciții de creativitate i le voi arăta colegului de bancă. Și chiar așa s-a întâmplat în recreație. Colegul meu râdea cu poftă și, imediat, s-au lipit și alții de noi ca să vadă ce vorbim de e așa mare râs. Și încet-încet a observat toată clasa. Așa am început să dau aceste spectacole în recreație, în fața întregii clase. După o vreme le-a venit ideea, că stăteau cam înghesuiți și nu vedeau prea bine, să asiste la spectacolele acestea în curte. Școala există și acum, este pe Șoseaua Kiseleff, colț cu străduța care dă din șosea, pe lângă Muzeul Țăranului Român, în fostul bulevard, care apoi a devenit Bulevardul 1 Mai. Bulevardul 1 Mai, cel unde stăteam eu, începea din Piața Victoriei. Lângă curtea școlii era și este, încă, o biserică lipită de școală. Am apucat orele de Religie, ca și pe Regele Mihai ca rege. Profesorul era preot și ne ducea la biserică la orele de Religie. Ei bine, de ce dau toate aceste amănunte? Pentru că în curtea școlii, în colț, acolo, erau niște bănci lungi și toată clasa s-a împărțit în două, unii au stat pe o latură și alții pe cealaltă, iar eu în mijloc, între ei, făcând toate aceste mișcări și scoțând din capul meu de fiecare dată, alte gânduri, alte idei, alte poante. Ei bine, am observat că n-a existat niciodată o piedică în a inventa ceva, în a inventa situații comice. Și acest lucru i-a electrizat pe toți colegii și-au început să-mi aducă de acasă tot felul de obiecțele, de materiale pe care aș putea să le folosesc. Ceilalți copii veneau de curiozitate pentru că vedeau acea grămadă în colț, dar de la distanță nu prindeau prea bine nici imaginile, era și gălăgie, râdeau, alergau, țipau și atunci o lăsau baltă. Dar colegii mei erau fideli și stăteau acolo nas în nas cu mine...
Interviu realizat de Cristina Chirvasie
revolutiamodelelor.ro
Fotografie de Lucian Muntean, pressone.ro
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!