Crăciunul copilăriei mele parcă aparține altei dimensiuni temporale. Nu doar altui timp, ci altei rânduieli a vieții. Fiind copil de oraș, am avut binecuvântarea de a-mi petrece vacanțele la bunici – fie în Munții Apuseni, fie la poalele Munților Parâng. Și, odată cu ele, am cunoscut un Crăciun trăit deplin, firesc, așezat. Primul lucru care îmi vine în minte este zăpada. Multă zăpadă. Troiene înalte cât mine. Bunicii făceau poteci cu lopețile, iar noi, copiii, eram în extaz. Ni se părea o aventură în sine să ieșim din casă, să pășim prin lumea aceea albă, tăcută, care ne scârțâia sub picioare.
Fiecare Naștere a Domnului era precedată de respectarea tradiției. Nimic nu era la întâmplare. Bradul mirosea atât de puternic, încât și acum, după atâția ani, pot să-i simt mireasma. Bunicul Gherasim – „bubu” – împodobea crengile cu bomboane învelite în staniol și cu vată, care imita zăpada. Era simplu, dar era magic. Noi, cei trei frați, dormeam cu bunicii într-o cameră unde soba duduia neîncetat. Căldura ei se amesteca cu poveștile bunicului, spuse pe îndelete, ca și cum timpul nu ar fi avut nicio grabă. Era o siguranță acolo, o pace adâncă.
Colindatul făcea parte din firescul Crăciunului. În Apuseni, bunicii stăteau într-un cătun risipit: o casă pe un deal, alta pe alt deal. Mergeam cu prietena mea din copilărie, Romela, prin nămeți, cu o bucurie de nedescris, din poartă în poartă. Ne era frig, dar nu simțeam gerul. Ne era greu, dar nu simțeam oboseala.
La ceilalți bunici, la baza Munților Parâng, Crăciunul însemna și săniuș. Toți copiii de pe uliță ne adunam la derdeluș. Anița, care îmi e și mătușă dar și cea mai bună prietenă, fiind cu doar câțiva ani mai mare decât mine, îmi era parteneră de nădejde. Țin minte cum, într-un an, aveam mâna în ghips și o foloseam ca să lustruiesc pârtia, să lucească mai bine. Nimic nu părea imposibil atunci. Am și acum în minte gustul melcișorilor cu nucă și pesmet făcute de buna de pe Sălătruc.
Buna mea bună din Apuseni începea pregătirile cu câteva zile înainte de Crăciun. Era o lucrare la care participa întreaga familie. Cozonaci, prăjituri, haioșe, plăcinte, pâini – câte șapte pâini mari pentru o săptămână! Fiecare avea rolul lui, an de an. Bunicul bătea albușurile spumă tare și măcina nucile. Tot el ținea ligheanul (bine, ai mei bunici le ziceau „vailing”, un regionalism de la moți) imens în care bunica frământa, cu multă trudă, aluatul de cozonac și de pâine. Noi, copiii, aveam sarcina noastră: să ne jucăm și să ajutăm cum puteam. Și o făceam cu o bucurie nemărginită.
Mergeam la biserică în toate zilele de Crăciun. Totul mi se părea deosebit: oamenii, cântările, lumina. După slujbe rămâneam să ascultăm colindele. De multe ori, buna le cânta. Și ea, și bubu cântau mereu – acasă, la biserică, în timp ce munceau. Îmi plăcea enorm să-i ascult pe bunicii mei, pe toți patru. Îi rugam mereu: „Încă o poveste…”. Ne vorbeau despre copilăria lor, despre părinți și străbunici, despre vremuri grele și frumoase. Dar ne spuneau și „povestea” Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, cu o simplitate care ajungea direct la inimă.
Primeam colindători cu Steaua – stele de carton împodobite cu staniol și beteală –, apoi pe cei cu magii, cu ursul, cu capra. Toate casele își deschideau ușile. Nu exista teamă de întuneric sau de necunoscut. Primeam nuci, mere, rareori bănuți, și eram fericiți. Încă port în memorie zăpada care scârțâia sub picioare, gheața de pe râul din fața casei, derdelușul, lemnele (mai precis „ațâțelele”, adică surcelele) aduse din șopru – o aventură în sine –, soba care încălzea camera în care urma să dormim. Nu adormeam înainte de povești sau de citit câteva pagini din biblioteca bunicului.
Crăciunul de altădată era despre a fi împreună, despre rânduială, despre bucurii simple și despre Hristos născut în mijlocul unei lumi care știa să se oprească, să asculte, să colinde și să se bucure. Poate că timpul acela nu se mai întoarce. Dar memoria lui rămâne ca o lumină caldă. Pe măsură ce am crescut, am dus mai departe, cum am știut și cum am putut, o fărâmă din Crăciunul copilăriei mele. Am continuat să merg la biserică, la colindat, mai întâi cu colegii de clasă, apoi cu prietenii, păstrând vie bucuria aceea simplă, care nu avea nevoie de explicații. Nu era un obicei, ci o nevoie a inimii. Astăzi, încerc să le insuflu și copiilor mei același lucru: nu neapărat să refacă un Crăciun „ca altădată”, ci să înțeleagă că bucuria Nașterii Domnului se trăiește, se dă mai departe și se păstrează prin gesturi mici, prin colind, prin prezență, prin inimă deschisă, prin înțelegerea teologică a ceea ce sărbătorim. Poate că nu mai sunt aceleași troiene, nici aceleași poteci prin zăpadă, dar dacă mă țin cât pot de tare de Hristos, pot trece dintr-o vârstă în alta, până la întâlnirea cu Lumina cea neînserată.
Andreea Macra
Fotografii de Simona Andrușcă
