În satul meu natal, situat la poalele Munților Făgăraș, multe dintre obiceiuri s-au pierdut în negura vremii. Bătrânii care umpleau „tălpițele” (adică băncuțele din fața porților) din copilăria mea au trecut aproape toți la cele veșnice. Odată cu ei s-au dus și obiceiurile moștenite din moși-strămoși. Nu mai există războaie de țesut, iile veritabile au devenit piese rare, iar acum până și vacile sunt pe cale de dispariție: trebuie să străbați tot satul ca să găsești pe cineva care să-ți poată vinde un litru de lapte de la un animal hrănit cu iarbă din pajiști înmiresmate. N-am crezut că se va ajunge chiar aici. În urmă cu câțiva ani, tata-mi spusese – mai în glumă, mai în serios – să pozez ciurda de vite, pentru că în curând n-o să mai vedem așa ceva. Atunci am râs și-am zis că exagerează, dar cât de repede i s-au adeverit vorbele!
Mai sunt, totuși, licăriri luminoase! Doar bine-a zis Blaga că „veșnicia s-a născut la sat”! O tradiție care mi s-a impregnat adânc în suflet și pe care oamenii încă o păstrează – slavă Domnului! – e crucea de Sânziene. În 23 iunie, ajunul Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, oamenii (femeile, de obicei) merg pe câmp și adună un braț zdravăn de sânziene. Printre ele strecoară și câteva fire delicate de margarete, garofițe, poate și coada-șoricelului. Le duc acasă, le taie codițele uniform, iar apoi le leagă în patru mănunchiuri, dându-le formă de cruce. În mijloc pun flori pe care le au prin curte (trandafiri, crini, hortensii, gălbenele), dar și frunze de nuc. Apoi agață crucea într-un cui special bătut în poartă, cui a cărui menire e chiar asta: de a ține împletitura de flori bine prinsă, indiferent câte vânturi și ploi vor bate de-a lungul următorului an. Sătenii dau jos crucea veche, ofilită, scheletică, și-o înlocuiesc cu una proaspătă și frumoasă, ca și cum ar spune: „Îți mulțumim, Doamne! Iată că a mai trecut un an! Păzește-ne gospodăria cu Sfântă Crucea Ta și-n vremea ce vine!”. E minunat dimineața când, în drum spre biserică, poți să admiri nenumărate cruci de sânziene atent măiestrite agățate în porți. În copilărie făceam, împreună cu sora mea, și-un clasament al celor mai frumoase cruci întâlnite.
Nu am exagerat scriind „atent măiestrite”. Ceea ce m-a uimit e că unele femei chiar se pricep să facă artă din ceva atât de simplu! Le-am inspectat pe îndelete; cele mai dichisite cruci parcă stăteau legate de la sine, nicio ață nu trăda lucrul mâinilor. Eu mi-am dat silința cât am putut, dar, la final, ai casei mi-au reproșat că împletitura nu mi-a ieșit simetrică și c-am tăiat cozile florilor din mijloc prea mici, de stăteau să cadă (procedasem așa tocmai în ideea ca intervențiile mele să fie cât mai discrete). Cu toate acestea, m-am bucurat mult, căci, după o lungă absență, mi-am ostoit dorul de a împleti crucea de pe poartă, și a fost primul an în care am adunat sânziene cu băieții aici. Dincolo de toate smiorcăielile cântate odată ce s-au trezit în mijlocul unor ierburi cât ei de înalte, nevoiți să culeagă sânziene (pe urmele unor vrednice gospodine ce ne-o luaseră înainte) pentru crucile de pe trei porți, nădăjduiesc că le va rămâne, asemenea mie, adânc impregnată în suflet, amintirea unui obicei nemaiîntâlnit în altă parte...
Oare cât de bine vor rezista sânzienele noastre nenumăratelor vânturi și ploi? Ele sunt doar niște flori... Botezătorule al lui Hristos, roagă-te pentru noi!
Georgiana Camalessa
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!