Cu Zaica, despre creativitate (I)

Anca Stanciu de vorbă cu Dorel Zaica

Într-o după-amiază de toamnă târzie, pe-o stradă din spatele Patriarhiei, l-am căutat pe Profesorul Zaica în atelierul său cel foarte „încăpos”. Cum, nu ştiţi ce înseamnă „încăpos”? Înseamnă că nu l-aţi cunoscut pe Zaica! Dar, ca să ajungi să-l cunoşti pe Zaica, trebuie să te faci mic, mic de tot, să te faci copil, să râzi mult, să faci ochii mari de mirare, şi mai ales să ştii să asculţi. O poveste de viaţă, sau o viaţă de poveste, care se învârte în jurul proiectului început cu aproape 40 de ani în urmă, proiect cunoscut în lumea culturală sub numele de „Experimentul Zaica” şi care, simplu, înseamnă să stai de vorbă cu copiii... pe limba lor. Joacă sau ştiinţă? Profesorul Zaica îl numeşte cât se poate de serios „educaţia creativităţii” şi caută sprijin pentru promovarea acestei materii inedite în şcolile de pretutindeni.

Cum aţi ajuns să lucraţi cu copiii? Ce a stat la originea „experimentului Zaica”?

Eu am vrut să fac pictură toată viaţa... dar, când eram în ultimul an la Arte, ne-au obligat să semnăm un contract ca să devenim profesori de desen. Noi am protestat, dar degeaba! Nu ştiam atunci că, intrând cu sila în învăţământ, avea să ajungă o pasiune. Iar evenimentul care mi-a schimbat viaţa şi am început de atunci să pun întrebări copiilor a fost momentul în care mi-au spus prietenii să fiu Moş Crăciun, pentru că sunt profesor şi ştiu să stau de vorbă cu ăşia mici. Şi ne-am adunat la mine acasă, mi-au făcut rost de un costum de Moş şi, când am apărut, toţi ochii copiilor s-au înfipt în mine! Mamele încercau să-i mai aranjeze, dar ei, nimic! În aşa fel încât, la sfârşit, după ce m-am schimbat la loc în hainele mele şi m-am întors în cameră, a sărit fiul meu: „Tată, unde ai fost, că între timp a fost Moş Crăciun aici!” „Hiiii! Vai, cât l-am căutat! Pe toate străzile!” „Păi da, a venit!... Vrei să-ţi spun ceva? Avea pantofi ca ai tăi!”

Până acolo s-a uitat!

Am fost ciuruit cu privitul. Eram profesor de câţiva ani şi bineînţeles că n-a folosit la nimic. Tot crispat eram... nu ştiam ce să-i întreb. Nu întrebări din astea se pun la şcoală. Le-am pus întrebări banale: câţi ani ai, unde stai, cum te cheamă... Dar întrebând o fetiţă unde stă – ăsta a fost momentul care mi-a cotit viaţa! – ea mi-a zis: „În Balta Albă, lângă lift.” Eu trebuia atunci să tresar şi să spun: „A! Bun, te voi vizita, că am acum adresa.” Savoarea a fost atât de teribilă, cu toate că ştiam bancul: „Unde stai? În Bucureşti, pe drepta.” Dar asta a ieşit din gura copilului! Şi atunci mi-am zis: de acum încolo voi pune întrebări.  

Şi al doilea motiv a fost cel politic. În şcoala unde fusesem repartizat, în Vitan, elevii erau foarte sălbatici, nu aveau nici un material pentru orele de desen, nu aveau nici un pic de disciplină: intrau când voiau în clasă şi ieşeau când vroiau. Nu puteai să le faci nimic. Pe atunci în Vitan nu era nimic construit, arăta sinistru. Era un bidonville. Am văzut o casă: un carton cu acoperiş. Era inimaginabil! Şi atunci, cum să aibă materiale? Pe lângă asta, mai eram nevoit să fac cu ei şi desene cu subiect politic, şi atunci, ca să mă apăr şi pe mine, şi pe ei ‒ mai ales că nu aveau deloc chef să lucreze! ‒ am făcut nişte capcane dulci în care au căzut: „Vreţi să vă învăţ să faceţi umor?” „Păi, cum?...” Şi le-am explicat, au început să facă, s-au amuzat, şi atunci au mai vrut, şi am inventat un alt exerciţiu, şi altul, şi altul şi am ajuns la o sută, care îmi iau trei ani ca să le predau. Dacă le-aş publica, ar fi primul manual de educaţie a creativităţii din ţară. Şi, ştiu eu, poate din lume… Predându-l, am văzut care au fost consecinţele. Copiii de clasa a VIII-a ajungeau la rezlutate de a XII-a! Este incredibil ce înseamnă asta. S-ar revoluţiona învăţământul. Ce s-ar întâmpla dacă o astfel de materie s-ar preda peste tot? Că nu numai artiştii au nevoie de creativitate: toţi! Şi omul de ştiinţă, şi tehnicienii… şi în bucătărie, oriunde!

De fapt, şcoala este un complex de antrenamente ale diferitelor noastre însuşiri: îţi antrenează memoria, îţi antrenează logica, îţi antrenează atenţia, îţi antrenează sensibilitatea, îţi antrenează până şi muşchii la ora de educaţie fizică, pentru că s-a dat acum o lege internaţională, să se facă obligatoriu, la toate şcolile de pe Pământ, cel puţin două şedinţe de sport pe săptămână. Ce grijă! Care ţine de sănătate. Interesant este că pedagogia modernă a scăpat din vedere cea mai minunată calitate cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, şi anume aceea de a fi creativi. Să fim „după chipul şi asemănarea Domnului” şi în sensul ăsta. Or, această calitate a omului de a crea, tocmai asta n-are echivalent într-o disciplină şcolară. Pentru că dacă zicem că educaţia creativităţii se face prin orele de desen, muzică, compuneri, asta nu-i deloc creativitate!

Acolo se dau nişte tipare şi tot în tiparul ăla rămâne.

Exact! Tipare care sună aşa: „Aţi văzut cum se topeşte gheaţa, aţi văzut că a dat colţul ierbii, că au apărut ghioceii? Uite, pomii au înflorit, soarele zâmbeşte, ce-ar fi să punem de-o compunere?” Şi copii returnează aceleaşi informaţii. Şi asta se numeşte „creaţie”! „Ştiţi, eu în vara asta merg într-o tabără de creaţie.” Şi când se întoarce, îmi povesteşte cum a fost: „Păi… erau nişte munţi frumoşi şi erau nişte case frumoase şi era şi-o punte!” Şi spune ce-a desenat. Practic, el a copiat nişte elemente făcute de om şi altele de Dumnezeu şi asta se numeşte „tabără de creaţie”. Cuvântul „creaţie” este prost înţeles. Creaţie înseamnă invenţie şi, dacă e invenţie, nu inventezi tu muntele sau casa.

De exemplu, unul dintre exerciţiile de creativitate pe care le făceam cu copiii era să le desenez un disc, pe care l-am împărţit în trei, apoi în patru, şi puneam în prima „felie” un simbol: mosor, pâlnie, un semn oarecare. Şi le ziceam: uită-te la el şi fă-mi în „felia” următoare un obiect care să fie inspirat din ăsta. Apoi îl astupi pe primul şi faci un obiect care să fie inspirat din al doilea,  apoi îl astupi şi pe al doilea şi faci un obiect care să fie inspirat din ultimul, mereu din ultimul... Şi se creează o metamorfoză foarte interesantă care nu mai are nici o legătură cu punctul de plecare. Şi unul din copii mi-a pus la roabă, în loc de roată, o bilă ‒ şi dintr-odată am realizat care e avantajul, în noroaiele alea de pe şantier, o roabă cu bilă e mai bună, că atunci când se poticneşte, imediat alunecă şi-şi găseşte singură calea. Ca peste nişte ani să apară într-o revistă de ştiinţă şi tehnică „roaba cu sferă”! Deci puştiul ăla o inventase înaintea inventatorului.

Lucrând cu ei de atâţia ani, aţi observat vreo diferență între copiii de dinainte de 89 și cei de astăzi?

Este aceeași radiografie, aceeași cronicari. Cei mai obiectivi cronicari din lume, ei sunt. „Experimentul Zaica” este acum istorie. Anii 70. Citind aici, descoperim o radiografie socială, politică, economică, culturală, din toate punctele de vedere. E o frescă prin gura copilului. Pentru că ei nu au șefi. De pildă, nu putea cronicarul să fie chiar obiectiv, pentru că primea nişte bani și mâncarea de la Domn. Scribul la fel. Toți cărturarii depindeau de cineva. Copiii însă nu depind de nimeni. Când am pus întrebarea, de pildă: „Da ce-i cu ciunga asta din gura voastră? La ce folosește ea? Șterge ea ceva? De ce îi zice gumă?” „A, ciunga de mestecat e bună pentru că atunci când n-are mama să ne dea de mâncare, ne dă ciungă.” Dar când îmi răspunde la fel un alt copil, din altă clasă – copii care nu se cunosc între ei îmi dau aceleaşi răspunsuri! Și când întrebi zece copii şi, vorba ceea, din zece, treisprezece răspund că atunci că le e foame, mama le dă ciungă, atunci cineva care trăieşte în anul 2150 şi citește, se întreabă: „Ce se petrecea în România în anii ăia?!”. Și începe să caute și descoperă: „A, era dictatură!”. Sau, când îmi spune un copil: „Casa mea e foarte încăpoasă. În balcon locuiește bunica.” De-aia e încăpătoare. E interesant că eu îi ştiam şi bunica, şi blaconul lor încăpos. Balconul lor era un balcon unde bunicuța, mică, intra „cu încălțătorul” ca să doarmă acolo. Dar în același timp, se vede și iluzia lui că stă acum, la bloc, confortabil: „Ia uite ce încăpoasă e acum casa noastră!”.

Şi întrebările religioase, când aţi început să le puneţi?

După 89, când, în sfârșit, m-am gândit că pot să încep conversaţia cu copiii pe teme religioase. Tot timpul m-am întrebat: oare ei ce gândesc despre Dumnezeu? Pentru că până atunci nu era voie să discutăm, din cauza dictaturii. Și atunci, m-am apucat repede de treabă şi am întocmit eu vreo două sute de întrebări. Şi, când am văzut că m-am poticnit la două sute – pentru că în celelalte domenii: sport, şcoală, joacă, toate domeniile din lume care mi-au trecut prin cap, fabricam întrebările cu o viteză nebună – aici m-am poticnit. Era şi firesc. Eu am apucat şcoala în timpul stalinismului, am trecut în revistă toate lăturile comunismului până în ziua de astăzi. Şi bineînţeles că n-aveam voie să mergem la biserică. Şi atunci, eu am crescut fără nici un strop de educaţie religioasă… Ca să dau un exemplu, de Crăciun şi de Paşti eram chemaţi la şcoală ca să petrecem o nopate de dans până dimineaţa. Şi erau profesori care ne supravegheau, ca nu cumva să ieşim în noapte, să dispărem de acolo, să profităm ca să intrăm în vreo biserică. Şi atunci am zis că nu mai pot continua întrebările, trebuie să citesc. Şi m-am băgat în librăria mănăstirii Antim şi, timp de doi ani de zile, am cumpărat cărţi de acolo, şi m-am oprit la o sută, că nu mă mai opream, deoarece descoperisem, poate, cea mai frumoasă literatură... Am zis aşa: dacă nu aş fi citit cărţile alea, nu mi-aş fi dat seama că unele răspunsuri ale copiilor seamănă izbitor cu gândurile Sfinţilor Părinţi! Toţi preoţii, profesoarele de religie, călugării, tineri, în vârstă, din sat, oraş, toţi mi-au dat acelaşi răspuns, şi anume: „Dumnezeu grăieşte prin copii”. Acum, răspunsul ăsta în mine naşte o nouă întrebare. El în sine este de fapt o provocare. Păi dacă Dumnezeu grăieşte prin copii, atunci... 

...atunci hai să vorbim cu copiii!

Înseamnă că putem să stăm de vorbă cu Dumnezeu muuult prin copii! Şi vezi, treaba asta nu se produce. De ce nu se produce? Una la mână. Doi. Eu mă îndoiesc că fraza asta este exactă. Pentru că Dumnezeu grăieşte prin copii de la Botez şi toată perioada când ei sunt puritatea întruchipată; mai încolo - pentru că elevii mei sunt de la cei mai mici până la 14 ani – la cei de 14 ani, adio cu infantilismul! Şi atunci, nu ăsta este răspunsul cel mai bun.

Totuşi, ce răspuns aţi găsit?

Nici unul. Şi tot adunând gândurile astea, am stat şi m-am gândit ce minunat ar fi fost dacă am fi avut asemenea depozite de gânduri de-ale copiilor din Grecia Antică, Egiptul Antic, China Antică, de la azteci, de peste tot, de la egipteni. Şi am tot stat şi meditat cum s-a putut petrece să nu-şi dea seama nişte filozofi pe care, vorba aia, îi învăţăm la şcoală şi astăzi, ei, care erau profesorii copiilor patricienilor, căci pe vremea aia nu erau manuale şi toată şcoala lor era orală. Dacă stai de vorbă zi de zi, atâta amar de ani, era imposibil să nu fi zburat nişte gânduri extraordinare... Şi atunci, explicaţia pe care am dat-o este că prejudecata oamenilor a fost atât de temeinică, socotind că gândurile spuse de copii sunt întâmplătoare, fără să realizeze ce greutate au cuvintele lor. Singurul care a recunoscut mecanismul a fost Patapievici - care a avut şi el băiatul lui în casă - şi mi-a spus că întotdeauna a fost convins că „nu se poate discuta cu copiii, deoarece ei nu sunt învăţaţi. Trebuie întâi să-i înveţi tot felul de lucruri şi, după ce-i înveţi, după ce ei au nişte cunoştinţe, atunci poţi să ai o conversaţie cu ei. Dar văd că m-am înşelat.” - mi-a spus. E citatul exact: „Văd că m-am înşelat.” Că atunci când o porneşti pe calea asta de a fora, ei au ce spune...

Din interviul apărut în „Familia Ortodoxă” (decembrie 2011)

Fotografie de Lucian Muntean, pressone.ro

https://inpridvor.ro/cu-zaica-despre-creativitate-ii/