-1.webp)
Ceea ce nu ştia Irina pe atunci (acum află, citind ce scriu, pentru că înnoptează adesea pe tastatura mea, s-a obişnuit cu trădarea mea faţă de stilou) este de câte ori m-am cenzurat, logic, să o ating.
Sunt multe motive pentru care visezi să primeşti voie de atingere, printre care necesitatea de confirmare că acea persoană e aievea, atracţia irezistibilă a unei făpturi nemaipomenit de frumoase (ştiaţi că opera lui Brâncuşi, „Începutul lumii”, e şlefuită de palme care au primit încuviinţarea artistului să mângâie, dacă tot admiră şi se îndrăgostesc?…) sau nevoia unei bucurii nepământene transmisă numai de către pământeana împlinire tactilă (uitaţi, eu, pe când eram copil mic, petreceam multă vreme în tindă, după uşă, cu mâinile cufundate în sacul cu grăunţe de păpuşoi).
Fizic vorbind, irezistibilitatea ei era frumuseţea radiantă, pe care ai fi remarcat-o în orice straie. Şi totuşi îmbrăca numai şi numai poveşti, de parcă ar mai fi fost nevoie. Veneam la cursuri din pretext, ca toţi îndrăgostiţii, puţin mai devreme ca să-i ţin în braţe pernele cu personalitate şi plecam puţin mai târziu ca să am vreme să urmăresc caligrafia cusăturilor de mână de pe rochiile ei de artă cusute din petice. O reţineam cu nişte trucuri pe care le-am învăţat în copilărie şi care la ea prindeau (să vorbesc ca acasă la mine), şi aşa puteam sta faţă în faţă, ascunsă, ca la carnaval, după masca fascinată „a studentului”. Deşi o mare parte dintre noi ne întâlneam acolo din lipsa unui anumit tip de Mamă. Şi o curtam sau mângâiam fiecare cum puteam. Cineva a reuşit cu mare rafinament, după un îndelung studiu de regie şi scenografie comportamentală, să-i spună Mama şi totuşi să pară tuturor ca o poreclă. Îl invidiam. Irina Mama… Altcineva făcea, în lipsa ei, în oceanul de Irine, precizarea Irina Mare. Altfel pretindea sever să o strigăm pe nume.
Eu nu am reuşit niciodată să mă adresez aşa cum ne ruga ea pe toţi, o iritam îngrozitor vorbind la a doua plural… Mă temeam rău să nu mă deteste, o imploram din ochi să nu se întoarcă, dar nu i-am spus niciodată Irina, pentru că nu puteam… Acum reuşesc, fără efort. Ştiţi… Eu veneam de la ţară de undeva de unde copilul este învăţat din scutece să vorbească cu „dumneavoastră” cu… mama. E o traumă.
Aşa că… am fost o persoană care toată viaţa şi-a îmbrăţişat minunaţii iubiţi în gând, cu ochii închişi şi de la un metru distanţă.
La ea era greu să ajungi să împrăştii boabe, dar te puteai împărtăşi de frumuseţea ei sonor (prinzând zornăitul şirurilor ei de fabuloase mărgele sau clopoţitul degetelor din temniţele de argint). Sau vizual. Straiele ei. Ea credea că se ascunde, că se îmbracă!!! Rochiile ei asimetric pictate de ac erau fermoare mascate. Se deschideau spre suflet, pe care puteai să-l vezi desculţ, la plajă.
Mă număr printre virtuozii virtualului… de câte ori nu i-am împletit şi despletit coadele negre în timp ce luam notiţe!
I-am scris o singură scrisoare, era pe vremea când lucram la muzeu, am vrut să-i rezum ce lucruri noi se întâmplau în lipsa ei. Cred că am menţionat şi unele întâmplări suprarealiste, că mi-a spus zâmbind că foile mele au umplut-o de amor. De atunci iubirea mea a devenit publică, am început să o vizitez mai des în locul acela pe care toţi văd că l-au menţionat ca fiind magic şi pacific. Având în vedere că o mare parte din „arcaşii” ei veneau acolo exact după zornăitul şi parfumul irinesc de Mamă, pot să afirm că, de fapt, totul era un cuibar. Eu îmi tot promit că, atunci când voi avea o casă a mea sau o încăpere numai pentru mine, va fi ca odaia Irinei, ca raiul ei cu multe obiecte.
Asta e cu atingerea pe care nu mi-o explicam logic, e nevoia de cuibărit.
Cosmina Dragomir