Cum ne aflăm patimile?

Ne vorbește Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Ce se potrivește cu Dumnezeu? Lepădarea egoului meu, deșertarea de sinele meu și umplerea mea de Dumnezeu. Ca să se întâmple însă acest lucru, trebuie să ne găsim patimile. Dar patimile, de obicei, se ascund, nu ne dăm seama de ele. De aceea trebuie să ne adâncim înlăuntrul nostru, să ne strunim sinele și să ne privim adâncurile, cutele noastre cele mai intime, să vedem ce se întâmplă cu noi și să putem explica ceea ce ni se întâmplă.

Dumnezeu nu poate exista în inima noastră împreună cu altceva, este zelos, gelos (cf. Ieș. 20:5). Dar nici acel altceva, pentru că are o legătură absolută cu noi înșine, nu-L acceptă pe Dumnezeu. Dumnezeu și egoul nu încap împreună înlăuntrul nostru. Dacă nu încap doi pepeni sub același braț, cu atât mai puțin o să încapă doi „dumnezei” în aceeași minte sau în aceeași inimă!

Când înțeleg că o anumită cauză creează un anumit efect, și că ațintirea minții mele undeva este efectul, rezultatul unei anumite cauze, și că această cauză este patima, atunci o descopăr de îndată. De exemplu, dacă auzi un sunet oarecare, vei spune că sunt greieri sau gângănii sau păsări. Noi însă zicem că nu e nimic. Dar trebuie să existe o anumită sursă din care pornește acest sunet! „Nu”, zicem noi, „nu este nimic, nimicul dă naștere acestui sunet”. Așa facem noi: negăm cu încăpățânare că există patimă înlăuntrul nostru!

Prin urmare, problema nu este că e greu să ne aflăm patimile, ci că nu vrem să le găsim, pentru că ne simțim ca și cum am cădea, ca și cum ne-ar fugi pământul de sub picioare. De aceea ne sprijinim pe sinele nostru, îl îmbrățișăm, îl strângem, ca să nu-l pierdem. Când îl strângi, vezi că nu mai încape nimic altceva. Atunci ne întrebăm: „Unde este Dumnezeu?”. Cu acea strânsoare L-am sugrumat, L-am omorât pe Dumnezeu. Dar poate muri Dumnezeu? Moare pentru noi, pentru fiecare dintre noi Dumnezeu moare, Îl sugrumăm pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Mai înviază? Da, când îți vei schimba mintea. Atunci Dumnezeu prinde viață, înviază înlăuntrul tău, iar tu prăznuiești Învierea lui Hristos, te botezi din nou, te naști din nou și Îi dai voie să-ți ia toate patimile și să te conducă la nepătimire.

Când ne urâm cu adevărat pe noi înșine și când ne legăm lăuntric de ceilalți și îi iubim, atunci Dumnezeu ne va dărui nepătimirea. Dar, de obicei, noi ne iubim sinele, îl sprijinim și refuzăm să vedem adevărul. Refuzăm să acceptăm împătimirea noastră, o acoperim susținându-ne propriul sine. Dacă vom face contrarul, atunci vom putea înainta.

Prin urmare, este ușor să-ți cunoști patima. Urmărește unde îți merge mintea. Mintea ta va fi fie la Hristos, fie la altceva. Mintea omului nu poate sta în incertitudine, în „aer”, trebuie să se prindă de ceva, să se înrădăcineze în ceva, să se ancoreze în ceva și să se umple cu ceva: fie cu Dumnezeu, fie cu altele.

Sfântul Maxim Mărturisitorul nu face psihologie, ci face o profundă cercetare duhovnicească a ființei noastre, ne dezgolește sufletul. Ne dezgolește, ca să ne cunoaștem urâciunile. Dacă vrem, ne îndreptăm, dar dacă nu vrem să disprețuim lucrurile de care suntem legați pătimaș, dacă nu vrem să ne schimbăm mintea, nu ajungem la niciun rezultat. Vom rămâne pătimași pe veci, adică înșelându-ne veșnic Mirele. Vom rămâne pe veci despărțiți de Dumnezeu, după ce am înălțat idoli în locul Domnului Savaot.

Din „Tâlcuiri la Sfântul Maxim Mărturisitorul: Capete despre dragoste”

de Arhim. Emilianos Simonopetritul, Editura Sfântul Nectarie, 2017

Traducere de Ierom. Agapie Corbu