Dumnezeu vine acolo unde se sfârșesc toate certitudinile. Inima mă îndeamnă de ceva timp să vă povestesc întâlnirea mea cu Bunicuțul. Să-l pun dinaintea tuturor, ca un copil care găsește o comoară și strigă în gura mare: „Uuuhhhuuuuu! Veniți și vedeți ce-am descoperit!”.
Bunicul este, de fapt, Protosinghelul Teofan Merlă de la Mănăstirea Cetățuia din Iași. Iar eu, Jenica voastră, aceeași mereu, zăceam cu o semipareză pe un pat de spital, într-un salon în Tătărași, la Neurochirurgie, și așteptam să mă anunțe când și dacă mă vor opera. Era în septembrie, mai exact 6 septembrie 1998. Parcă a fost ieri. Mi-au spus ca am o hernie de disc ce trebuie musai operată, altfel voi paraliza.
La vizita de seară, doctorul T., cel care mă preluase, m-a anunțat că pe 8 mă va opera în echipă cu Dl. Profesor. M-am cutremurat și lacrimile au țâșnit instantaneu. M-am ascuns sub cearceaf, suspinând. După ce au terminat vizita, dr. T. s-a întors în salon, s-a așezat pe marginea patului meu, ca un adevărat tată, și mi-a spus: „Îți este frică?”. L-am privit probabil destul de strâmb, căci a zâmbit când i-am răspuns: „Nuuu! Dar nu vreau să fiu pe masa de operații de ziua Maicii Domnului! Vreau să fiu la Liturghie!”. M-a privit îndelung, m-a strâns ușor de mână și mi-a șoptit: „Roagă-te!”. Și el era credincios. (Mi-au spus asistentele că niciodată nu opera până nu mergea să se închine în Paraclisul de la parter).
În noaptea aceea, m-am așezat în genunchi pe pat și m-am rugat cum mi-a spus. Cum plângeam eu acolo și-i spuneam Maicii Domnului câte-n lună și în stele, ridic ochii spre fereastră și văd cum străluceau, sub un proiector, în depărtare, niște turle de biserică. Era undeva sus, pe deal, încercuită de un zid gros și imens din piatră. Îmi spun în sinea mea: „Daaaa! Acolo sigur este o mănăstire! Oare se face privegere? Oare este cineva acum acolo, în altar?”. Și am început să strig, din adâncul ființei mele, în adâncul ființei mele: „Părinte, tu, care ești acum acolo, la mănăstirea asta pe care eu o văd pe geam, roagă-te și pentru mine! Nu știu ce biserică este, nu știu cine o ocrotește, dar tu auzi-mă, Părinte, oricine ai fi mata, auzi-mă și ajută-mă!”.
Așa am petrecut noaptea până spre 4 dimineața, când am adormit. Nu știu cât a durat, când simt o mâna pe umăr. Era infirmiera, care îmi spune: „Trezește-te, că astăzi te operează! Doamna programată în dimineața asta a făcut tensiune și nu poate intra în operație. De aceea te vom opera astăzi” (pe 7 septembrie!).
A fost greu. Operația aceea mi-a schimbat viața! Cu totul! Slavă Domnului pentru toate!
A doua zi, de Nașterea Maicii Domnului, eu, Jenica cea nebună, coboram de la etajul III la parter, la Paraclis, la Liturghie, ca să-i mulțumesc Stăpânei. Când m-a văzut Părintele, a amuțit. Eram un schelet ambulant ce mergea încovoiat, ținându-se de pereți. Dar Măicuța Domnului m-a ajutat. A fost − este și va rămâne veșnic, deie Domnul! − cârja mea.
„Este nevoie de suferință, de sudoare, de sânge!”
Apoi a venit darul! Începuse programul de vizită și, printre alte persoane, a venit și Maria, fiica doamnei de lângă patul meu. Din vorbă în vorbă, îmi zice: „Mi-a spus mama ca sunteți o femeie credincioasă” − ce bine am știut să mă prefac! Doamne, iartă-mă! − „și, dacă vreți, vin mâine (duminică) cu mașina și vă duc undeva, aici, în Iași, la o mănăstire, la un Părinte bătrân tare bun”. Eu zic: „Daaaa! Vreau!”.
Eram în a patra zi după intervenție, încă în spital, dar mă mai gândeam eu la riscuri?... Om nebun și fără minte! A venit Maria mea cu mașina și m-a dus tocmai la mănăstirea de pe geamul meu de spital! Eu nu întrebasem pe nimeni de ea. Tot ce se întâmplase a fost doar în mintea și inima mea. Doar în mine! Ei bine, am ajuns la Cetățuia... Cu greu ne-am făcut loc printre oamenii de la slujbă. Era extrem de aglomerat, iar noi am mers chiar în față. Când am ajuns la ușa altarului, m-a întâmpinat un bătrân mic de statură, cu zâmbet hâtru și cu miros puternic de mir. Maria m-a împins ușor înainte, ca să mă binecuvânteze. Nici nu am apucat să deschid gura și să zic ceva, că Parintele m-a apucat strâns de mână și mi-a spus: „Te doare? Nu a fost ușor, nu? Ai fost să mori, așa-i?”. Și îmi dă ușor un pumn după ceafă, în timp ce mă binecuvânta. „Ai țipat la mine toată noaptea, de n-am putut dormi. Dar tu ce credeai, că eu dorm aicea?”.
Am încremenit. Îmi era deja foarte rău, eram toată transpirată de durere și am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. În această stare am apucat DOAR (cu litere mari scriu) să gândesc ceva personal, ce mă frământa de foarte mult timp, când Părintele m-a apucat de ambele mâini, m-a ținut strâns, să nu cad, a zâmbit ușor, privindu-mă în ochi, ca și cum ar fi citit în adâncul lor, și a zis: „Crezi că este așa ușor, Jenica? Este nevoie de suferință, de sudoare, de sânge!”. Și m-a binecuvântat într-un mod în care nu a mai făcut-o nimeni niciodată. M-a sărutat pe creștet, apoi mi-a luat capul și l-a pus pe pieptul sfinției sale, exact în dreptul inimii. Oare pentru că acolo era deja Hristos? De unde știa ce am gândit, ce am cerut în gând? Repet, în gând! De unde știa numele meu? Știa. Știa, da! Este atât de simplu, de fapt. Atât de natural! Știa, pentru că în inima lui era deja Hristos.
M-am simțit asemeni pelerinului care i-a cerut Sfântului Serafim din Sarov să-L vadă pe Domnul. Și Domnul l-a miluit.
Așa a început totul. Apoi au urmat multe. De câte ori aveam nevoie de aer, când simțeam că toate certitudinile mi s-au terminat, alergam la Bunicul. Lângă el, totul părea ușor, totul avea sens. Eram ca un copil care mergea să se plângă la Bunicuțul. Sunt atât de multe, că aș putea scrie „va urma”... și iarăși „va urma”... și tot nu se vor sfârși.
„Stai aici, în biserică, și roagă-te cu mine!”
Îmi amintesc că odată eram într-o situație ce părea fără ieșire. Mă zbăteam ca un pește pe uscat. Am dus copiii la Cămin și am urcat în autobuzul de Iași. Până la ora 18 aveam timp să mă și întorc. Soțul era plecat într-o misiune în Bosnia și, cum nu aveam altă scăpare, am urcat la Cetățuia, cu mintea vâjâind și fața udă de lacrimi. Dar exact când am intrat, Părintele Teofan ieșea. În disperarea mea, am strigat înlăuntrul meu: „Nu pleca! Nu pleca, Părintele meu, te rog, nu pleca! Stai cu mine aici, în biserică, și roagă-te cu mine! Unde pleci? Cui mă lași?”.
Vă dați seama în ce hal eram, de am avut puterea și numai de a gândi așa... Atâta egoism! El era bătrân, bolnav, iar eu strigam din toată ființa mea să stea cu mine. M-am așezat în genunchi, lângă coloana din mijlocul bisericii, cea din stânga. (Cei care știți mănăstirea știți ca în mijlocul bisericii sunt doi stâlpi − acum sunt două icoane de-a stânga și de-a dreapta, exact cum mi-a povestit Părintele ca va fi după ce el nu va mai fi). Stăteam acolo, cu fața la pământ, și plângeam. Deodată, simt miros puternic de mir. Ridic capul și-l văd pe Părintele îngenuncheat lângă coloana din dreapta. Se ruga... așa cum eu, în gândul meu disperat, îi cerusem.
Acesta a fost Bunicul. Acesta a fost Părintele Teofan Merlă. Bătrânul din dealul Cetățuii. Știu ca mulți l-au cunoscut, mulți l-au iubit... Înainte de a pleca la Domnul, m-a chemat la el. Ultima mea întâlnire cu Părintele a fost în chilia sfinției sale. El era în pat, muribund trupește, dar mai viu sufletește ca niciodată. Eu, pe fotoliu, stând lângă el și ascultând cum îmi descria că va decurge înmormântarea. Unde voi sta, ce voi face. Cum îi voi citi la Psaltire. Atunci nu am înțeles. Dar mai târziu am realizat că, de fapt, își descria propria înmormântare cu lux de amănunte. Tot târziu am înțeles că îmi lasa ca testament ultimile povețe, care aveau să se adeverească pe deplin la timpul rânduit de Domnul.
.webp)
Bunicul?... Hristos VIU!
Eu?... Un mort înviat prin suferință.
Voi da răspuns pentru ce ne-a dăruit Părintele. Mă tem, mă tem că mă va întreba Hristos când voi merge dincolo ce am făcut. Mereu ne spune Părintele duhovnic: „Măi, nu este nimeni degeaba lângă tine. Are un scop! Cască bine ochii și vezi care e lucrarea, și lucrează pentru și spre ea”. Doamne, ai milă!
Vă îndemn cu dragoste pe toți să urcați în dealul Cetățuii. Mergeți la cimitir. Acolo, în stânga, chiar în primul rând, este mormântul Părintelui Teofan. Mergeți și spuneți-i toate ca și cum ar fi viu, căci cu adevărat viu este! Vă mai spun ceva ce mi-am amintit acum. Eram cu soțul meu la cimitir și văd că intră o familie cu doi copii mici, gemeni. Îi așază în fața crucii Părintelui și îi aud spunând: „Uite, Părinte, aceștia sunt copiii tăi, Petru și Pavel. La tine aici am plâns când nu puteam avea copii, și tu m-ai ajutat. I-am adus acum să-i cunoști și să-i binecuvântezi”.
Mergeți! Nu veți regreta...
Jenica Gavrilă
.webp)