.webp)
Ne întrebăm adesea - sau, dacă nu noi, atunci suntem întrebați - de ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple atâtea rele. Că, dacă eram noi Dumnezeu... Ei bine, dacă eram noi Dumnezeu, ce? Am fi făcut o lume de lapte și miere? Păi, Dumnezeu a făcut-o deja. Ne-a dăruit-o. Dar am spurcat-o. Sau, ce? I-am fi trăsnit pe toți păcătoșii? Păi, a făcut-o și pe asta. Vezi episodul cu Sodoma, sau cu potopul. Nu ne-a convenit nici așa. Poate ne-ar aranja mai degrabă dacă i-ar trăsni pe toți păcătoșii - cu excepția noastră. Ei, așa mai merge! Dar dacă și aproapele tău face aceeași rugăciune, și dacă o face cu o secundă înaintea ta?
Așa că, oameni buni, bine că nu suntem Dumnezeu.
Dar până și la asta s-a gândit Domnul. Și ne-a dat în dar îndumnezeirea.
Doar că nu a lăsat-o la dispoziția oricui. S-ar fi devalorizat cumplit. Ea este la dispoziția oricui, numai că trebuie să te ridici un pic pe vârfuri să o culegi. De ce nu suntem dispuși nici măcar la atâta efort? Ei, asta nu mai e vina lui Dumnezeu!
Un posibil răspuns la întrebarea despre răul din lume îl avem în înregistrarea dialogului dintre doi sfinți: Ioan Rusul și Iacov Tsalikis. Dincolo de răspuns, e uimitor totuși să fii martor la o asemenea convorbire, povestită de însuși Cuviosul Iacov de parcă ar fi cel mai firesc lucru din lume. De ce „trebuie să fie război”? „Pentru că e multă necredință și necuvioșie în lume!”. Adică... ne pedepsește Dumnezeu? Oare avem noi un Domn pătimaș, mânios și răzbunător? Să nu fie! Nu ne-ar cere Hristos să ne iubim vrăjmașii, dacă nu ne-ar chema să fim după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu. Și atunci? De ce totuși „trebuie să fie război”?
La fel cum, atunci când suntem bolnavi, trebuie să luăm medicamentul. Trebuie să facem operație. Trebuie să ni se extirpe cancerul. Care cancer? Necredința și necuvioșia. Care nu ar fi mare pacoste, dacă nu ne-ar bloca drumul spre îndumnezeire. Adică spre ceea ce vrem și noi, și Dumnezeu!
Deci, până la urmă, ceea ce trăim nu e un război, nu e o pedeapsă, nu e o durere. Este vindecarea noastră, curățarea noastră, îmbăierea și luminarea. Manevra de resuscitare. Doare? Da. Dar doare numai neputința noastră de a pricepe că Domnul ne pune oasele frânte la loc. Dacă am pricepe, am sălta de bucurie. Când vom putea, înseamnă că suntem vindecați. Până atunci, atele, ghips, durere.
Anca Stanciu