Despre cum n-am văzut Parisul… încă!

M-am gândit eu într-una din zile să aplic la un congres medical, care se desfășoară în octombrie în capitala Franței. N-au cum să mă accepte,am gândit eu. Dar primesc săptămâna trecută răspuns. Afirmativ. Îmi achită ei participarea la congres și îmi oferă un grant de 300€ pentru zbor și cazare. Parcǎ au impresia cǎ se ține în Tbilisi congresul, nu în Paris, așa au setat bugetul! Amețitǎ de fericire, totuşi, încep deja și caut străduțele din Paris pe care aș vrea să mă plimb, locurile în care aș vrea să-mi beau cafeaua și cele de unde aș vrea să admir apusul. Nici nu mă gândesc la detalii; caut deja bilete de avion pentru mine, pentru bebelușul meu, pentru soțul meu… Nu mă gândesc cǎ soțul poate cǎ nu mai are zile de concediu, cǎ poate trebuie să facem altceva în acea perioadă… ce să mai, mă și imaginez cu bereta pe cap, cu croissantul într-o mână și cu cafeaua în cealaltă! (Am uitat să-mi imaginez și soțul cu bebelușul de 4 luni în brațe).

Revin la realitate când văd cǎ zborul ǎla ieftin nu-i chiar atât de ieftin și cǎ nu-mi mai rămân bani de cazare nici sub un pod. Caut variante, mă strofoc, dar după ce vorbesc cu soțul meu și le punem pe toate pe hârtie, îmi dau seama cǎ nu prea e de plecat la Paris toamna aceasta, nici chiar pentru trei zile, cât ar fi congresul…

De la înălțimea imaginației, cad brusc și mă lovesc de pământul realității, dar trist e cǎ nu mǎ opresc pe pământ, ci mă afund în abisul întristǎrii. Tot felul de gânduri mă trag și mă afundă. Tot mai jos. Jos-jos. Poate cǎ dacǎ era copilul mai mare, puteam să merg eu singură, fără să trebuiască să-i mai iau pe ei după mine. Îmi dau seama la ce nivel de adâncime am ajuns. Mă scutur ca să-mi revin. Nimic nu e întâmplător! Poate copilul-meu-sugar mă ferește de ceva ce eu nu văd. Să cred cǎ propriul meu copil mă limitează e ultimul lucru pe care aș îndrăzni să-l gândesc. Ăsta nici nu-i gândul meu! Bâşti de-aici!!! Hai, hâș! El, copilul meu, e șansa vieții mele! Șansa la Paradis, mă refer, nu așa, orice șansă, cum ar fi şansa de a merge la Paris.

Cumva, mă auto-consolez și accept cǎ uneori poți primi biletulcâștigǎtor, dar nu te poți și bucura de el. C’est la vie!, ar zice francezii…

Toate bune și frumoase, vin sǎ stau o zi la țară, în satul meu natal, în casa părinților, casă în care am crescut. Și eu. Și tatăl meu. Și bunicul meu. Și străbunicul meu. Acasă, deci. Și, sub vița de vie mustind de struguri copți și parfumați, printre luminile și umbrele primelor zile de toamnă, îi spun într-o doară și tatălui meu despre marea mea șansă de a vedea Parisul, pe care am pierdut-o. Are tata un stil, cum să zic eu, uneori, parcă e tatăl lui Ion Creangă spunându-i lui Nică: Decât codaș la oraş, mai bine în satul tău fruntaș! Aşadar, îl citez pe tatăl meu: Dar ce să vezi în Paris? Turnul Eiffel?! O adunătură de fiare? Păi, hai sǎ mergem pe un câmp sǎ vezi un stâlp de înaltă tensiune, cǎ mare diferență nu-i!

Râd. Nu zic cǎ n-o fi diferență între vestitul turn și stâlpul de înaltă tensiune, dar simplitatea asta a omului de la țară cred cǎ ne-a ținut pe noi ca neam cu mintea limpede atâta vreme. Nu-i limitare. E doar simplificare. Simplificarea de care vorbea și Sfântul Paisie Aghioritul: Simplificați-vǎ viața și stresul va fugi! În simplitate nu ai stresuri. În simplitate ești cu adevărat liber!

Râd și-mi amintesc cum, cu ani în urmă, în anul 3 de facultate, la Medicină, în cel mai greu an, în care examenele erau foarte grele și se picau foarte ușor, într-una din sesiuni, învățând acasă, tata m-a surprins plângând în seara dinaintea primului examen. Nu mai plânge!!! Doar ai învățat atât de mult!, mi-a zis el, simplu. Pune gândul bun! Lasă, cǎ Dumnezeu te ajută!, a continuat tot el. Da, da, te ajută Dumnezeu, dar nu când ești prost!, am zis eu printre suspine. Atunci, luminându-se la fațǎ, cu un zâmbet larg, tatăl meu îmi spune: Silvi, Dumnezeu pe proşti îi ajută!!! Du-te cu toată încrederea! Din plâns, am izbucnit în râs. Râsu-plânsu’ ar spune poetul român. Şi așa a fost! Precum a zis tatăl meu. Dumnezeu mi-a ajutat. Și nu doar atunci. Ci mereu. Căci el a zis „pe proşti îi ajută”, nu a zis „pe leneși îi ajută”. Aşa cǎ m-am dus mereu cu această încredere înainte. Iar aceastǎ încredere oarbǎ, prosteascǎ uneori, cǎ Dumnezeu ajută cred cǎ e, de fapt, ceea ce a făcut poporul nostru nemuritor.

Mǎ uit la tatăl meu. Ars de soare. Cu mâinile aspre, brăzdate și bătătorite de muncă. E simplu. E liber. El, cu toți anii lui, nu a văzut încă marea. Mǎ șochează acest fapt. Dar dacă îi spun cât de frumoasă e marea, cât de albastră, cât de puternică, cât de mare, cât de largă… ridică simplu din umeri şi zice: O fi! El e omul simplu de la țară. Liber. Mai liber decât toate mǎrile pământului.

Așa că îmi beau cafeaua în curtea casei părintești, sub vița de vie mustind de struguri copți și parfumați, printre luminile și umbrele primelor zile de toamnă, lângă tatăl meu liber, mai liber decât toate mǎrile pământului, și cu bebelușul meu în brațe. Viața e un spectacol: ceva ce n-a văzut Parisul, doar în fotografii… C’est la vie!

Silvana Bașa