Majoritatea oamenilor ne privesc ca pe niște țigănci. Sau cel puțin pocăite murdare. De la al treilea copil deja strâmbă din nas și mută suspect privirea. Te întreabă dacă pe următorul îl mai faci, de parcă până acum ei i-ar fi crescut pe ceilalți. Însă mă voi opri aici cu pictura peisajului social asupra mămicilor cu mulți prunci, nu voi aminti nici de epitetele cu „iepuroaica”, nici de zilele când am fost lăsată în drum cu toți copiii, pentru că erau prea mulți pentru un Bolt (ca și cum poate exista prea mult când e vorba de viață), nici de zdrobirea de a-i crește cel mai adesea singură și stigmatizată chiar de mulți creștini lustruiți...
Ce vreau să spun însă este că, în vreme ce lumea le privește astfel, mămicile acestea sunt, de fapt, întrupări ale frumuseții, ale luminii și darurilor cerești.
Citind numai câteva dintre rândurile pe care fiecare mamă le-a adus cu sine la cina din Pridvor, înțeleg încă și încă o dată ceea ce de atâtea ori am văzut cu ochii mei în familiile cu mulți copii. Ce suflete alese! Câți talanți revărsați din preaplinul Iubirii dumnezeiești în glia inimii lor! Doamne, dar câtă frumusețe pe chipul lor, în pieptul lor! Fiecare din aceste mame, ca o smerită lumină umblătoare, trebăluind în smerenie, fără emfaza ori ostentația de la vreun birou public sau cabinet, împărțind ciucuri de iubire și fluturi de alint, desenând zâmbete pe fiecare chip al casnicilor ei, încălzind soba dinlăuntru... Însă nu doar atât! Ci valori, cultură, artă... artă a muzicii, a imaginii, a cuvântului! Toate îmbrăcate în smerita haină a slujirii. Ar fi putut deveni cunoscute pictorițe, iconografe ori mai știu eu ce! Pentru că au realmente mult talent, mult dar. Dar fiecare dintre ele a ales să poarte crucea iubirii, să slujească precum un rob neștiut de nimeni, uneori nici în propria familie. Ea însăși uită de propriile daruri sau nevoi. Ani de-a rândul se vede doar ca pe-o menajeră, un șervețel, o veghe de noapte, un lucrător la UPU și alte variante de subzistență, cu sufletul înfometat și neștiind încotro să privească pe fereastra zărilor. Iar toate acestea o arată mult mai nobilă, mai jertfelnică, cu atât mai mult cu cât putea mult și multe. Și toate le-a lăsat ca să șteargă la guriță, ca să ducă la toaletă, chiar dacă știe că până și copilul acesta, pentru care ea își răstignește viața, o va socoti apoi banală și învechită în concepții, îi va răni inima cum nimeni nu o poate face mai aprig. Dar și mai viu. Pentru că din aceste răni vor izvorî cele mai adânci lacrimi de rugăciune, cea mai sfântă iubire: iubirea răstignită, și tocmai de aceea născătoare de Înviere!
Cu gândul la aceste suflete am scris Canonul mamei, însetând după Domnul și purtând în piept aceste suflete materne, a căror inimă bate și pe pământ, și în Cer, pentru fiii lor.
Pe aceste făpturi semicerești, cuibărite în trupuri adesea neputincioase, dar născătoare de fii, doresc să le îmbrățișez prin acest articol, pe toate mămicile, preafrumoasele mămici din Pridvor, care au ales să înveșmânteze lumea cu frumosul lor lăuntric, oricâte osteneli sau răni or fi trăit. Este atât de prețios să alegi lumina în locul beznei, să prefaci renunțarea în răbdare, să știi că, presărați așa, ca macii însângerați, mai există în astă lume oameni frumoși, oameni care prefac ignoranța în boabe de metanier, răutatea în iertare, și grosierul în delicată iubire... Din câte văd, în veacul nostru se plinește cuvântul Domnului că suntem o „turmă mică”, însă mă bucur să vă aflu, să știu că sunteți, că suntem împreună!
Vă port strâns în îmbrățișare caldă pe voi toți, oamenii frumoși, mănunchi de raze fremătătoare, care preschimbați umbrele în aripi de Cer! Iar vouă, mămicilor cu har și jar, vă doresc să vă vedeți pruncii cuprinși în Dragostea lui Dumnezeu... și tuturor vă mulțumesc!
Maria Tudor
Fotografie de Andreea Stanciu