Doi-trei milimetri

                                     „Cădea-vor o mie de-a stânga ta și zece mii de-adreapta ta, dar de tine nu se vor apropia” (Psalmul 90:7)

 Ca o corabie lungă, cu pânzele albe, masa despica marea verde din curtea bunicului. Pentru a-i fi alături la împlinirea a opzeci de ani, frații și surorile lui, cumnații și cumnatele, tata cu cei patru frați ai lui și cele două surori, gineri, nurori, nepoți, nepoate, strănepoți... Numărasem peste șaizeci de persoane. Atmosferă veselă, agitație, mâncăruri, damigene.

După ce balaurii hămesiți au fost potoliți, când eram gata să aducem tortul, cei doi strănepoți ai bunicului, Andi și Ionuț, au alergat la el, arătându-i un tablou îngălbenit de timp.

- Străbunicule, când ai fost tu soldat?

Vădit emoționat, bunicul le-a spus că în tablou este tatăl lui, înainte de-a pleca pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Vărul meu Daniel, student la Psihologie și mare pasionat de istorie și politică, l-a rugat pe bunicul să ne povestească ceva legat de străbunicul și de război. Bunicul ne-a povestit că războiul l-a marcat foartre mult pe tatăl său. Avea douăzeci și doi de ani când a plecat forțat pe front, lăsând în urmă o soție însărcinată, o casă neterminată, animalele și grădinile care așteptau să fie îngrijite.

- Poate pentru a nu ne îngrozi, nu ne povestea niciodată cu lux de amănunte. Ne spunea despre marșurile extenuante, despre echipamentul greu pe care îl cărau, despre frig și ploaie, despre foame și nesomn, deapre călduri sufocante, mizerie și boli. Dar, mai presus de toate, despre frica de moarte. Personal, el nu se temea de moarte. Era un bărbat puternic și curajos, dar Îl ruga cu mare foc pe Dumnezeu să-l întoarcă viu și nevătămat acasă, pentru a-și îngriji soția și copilul, pe care nici nu apucase să-l vadă. Părea că vrea să îngroape amintirile în trecut. Ne spunea că, din cei o mie de camarazi din regimentul său, s-au întors după război mai puțin de-o sută. În tot acest timp se ruga din tot sufletul și simțea o liniște și o nădejde inexplicabile, mai presus de el. Își propusese ca, dacă va fi posibil, să nu ucidă pe nimeni. Cumva, rolul său de servant de tun îl împiedicase să facă asta direct. El era cel care încărca proiectilele. Întors acasă, era foarte tăcut. Se însuflețea și vorbea cu mare recunoștință doar dacă i se cerea să vorbească despre iubirea lui Dumnezeu față de oameni și marea Lui purtare de grijă.

Fără să-i fi cerut cineva, vărul meu Daniel a început să vorbească, parcă citind din cursurile de la facultate, despre frică și despre nervii suprasolicitați ai soldaților pe front, care pot genera și un sindrom mistico-religios, cu nuanțe diferite: de la fanatism la impresia unei protecții divine. Întoarcerea de pe front a străbunicului nu a fost decât o întâmplare, confirmată matematic de probabilistică. Iar despre iubirea și protecția divină nu crede că puteau vorbi la fel de elogios și familiile celor nouă sute și ceva de camarazi care nu s-au mai întors.

O liniște vinovată se așternu. Până să apuce să zică cineva ceva, bunicul se ridică tăcut și se îndreptă agale spre casă. Toți au crezut că s-a supărat și se pregăteau să-l atace pe Daniel care, cu ifosele lui academice, stricase totul. Nici măcar nu-i cântaseră bunicului „La mulți ani!”, iar tortul și șampania păreau acum fără rost. Dar bunicul reapăru în cadrul ușii de la intrare, târând o valiză de lemn după el. A fost ajutat să vină la locul său, apoi a reluat:

- V-am spus că, pentru a nu ne umple mințile cu spaime și orori inutile, tata nu ne povestea în detaliu ce văzuse. Despre o singură bătălie însă ne-a povestit. A fost o luptă încrîncenată dintr-o noapte ploioasă. Infanteria și artileria germană au încercat să spargă poziția apărată de tranșeele și infanteria noastră. Mii de proiectile și de gloanțe au semănat moarte în linia apărată de români. La un moment dat, tata a simțit o arsură ca de fulger deasupra capului. Știind că este protejat de-o cască de oțel, a crezut că este poate o spaimă. Iureșul bătăliei și adrenalina nici nu i-au dat răgazul să se gândească prea mult. Bătălia s-a oprit odată cu venirea zorilor. Nemții păreau că au fost respinși. Dar liniștea și victoria nu puteau să bucure. Oriunde te uitai nu vedeai decât trupurile căzute ale camarazilor și bălți înroșite de sângele lor. Cu ultimele puteri și simțindu-se parcă vinovat că a rămas în viață, tata Îi mulțumi lui Dumnezeu că l-a salvat. Apoi, își scoase casca, pentru a răsufla ușurat. Primele raze de soare treceau peste mâna și casca lui, dar câteva au străbătut printr-o gaură perfectă din cască. Cu ochii holbați, a văzut că gaura frontală avea corespondență și în partea din spate. A dus instinctiv mâna la creștetul capului, unde a descoperit o brazdă sângerândă și usturătoare.

Bunicul a tăcut și, cu mâini tremurânde, a deschis valiza de lemn, scoțând o cască militară. A ridicat-o în văzul tuturor. Se vedeau cele două găuri despre care tocmai ni se povestise. Toți au amuțit, vădit copleșiți de emoție.

- Dragii mei, tatăl meu avea, iată, motive să creadă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Doi-trei milimetri să fi fost mai jos glonțul acela, și astăzi ar fi fost aici o curte pustie, rugi și bălării și ruinele unei case neterminate. Și nu cred că vorbim de „întâmplare” și „probabilistică matematică”. Eu unul așa sunt convins.

Daniel luă casca în mâini, vizibil emoționat, fixând-o cu privirea. Prin cele două găuri pătrundea lumina. 

                                                                                           George Olteanu

Fotografie de David Lee Guss (Kursk, 1943)

După o întâmplare adevărată