Dor

21 august 2024. Este dimineață devreme, ora 6:45. Îl aștept cu nerăbdare pe Părintele. Este a șasea sau a șaptea noapte nedormită. Da, dar noaptea asta a fost diferită. La fiecare 10-15 minute mă dădeam jos din pat și mă opream în tocul ușii să aud dacă mai geme, dacă mai respiră. Simțeam că se duce. De o săptămână, zi și noapte s-a văitat, și-a trăit durerea, a trecut gemând prin fiecare clipă.

Bunica! Despre ea scriu. Despre cea care m-a învățat răbdarea, cea care m-a făcut să priveghez cu sau fără voie, cea care m-a făcut să vorbesc cu Dumnezeu aproape permanent în anumite vremuri, cea care mi-a adus mari bucurii sufletești și duhovnicești. Bunica!

Sosește Părintele. E liniște. O știe pe bunica. Am trăit momente de har împreună, la fiecare Sfântă Împărtășanie primită de ea. Nu spune nimic, o privește în tăcere. Glasul ei este îndeajuns. Pregătește Sfintele Taine, îi citește rugăciunile de dinainte de Împărtășanie și, cu emoție plină de pace, i le oferă. Se uită spre noi (era și soțul acasă) și ne spune: „Trebuie să fiți în pace că ați făcut totul pentru ea, mai ales duhovnicește!”. Și a plecat. Când m-am întors la bunica, se liniștise complet, respira aproape normal, dar mai ales starea ei era alta. Avea o pace...

Oboseala mă ajunsese din urmă, dar nicicum nu voiam să mă despart de ea. Făceam ce făceam, și tot lângă ea ajungeam. Soțul se pregătea să plece la lucru și, probabil simțind ceva, i-am zis: „Nu vrei să rămâi azi acasă? Nu aș vrea să rămân singură...”. Din păcate, răspunsul a fost negativ. Am sunat-o pe mama și am rugat-o să vină ea. Nu din teamă, ci din durerea la care mă gândeam că va fi când bunica va pleca...

Primesc mesaj de la Părintele duhovnic: „Părintele P. a plecat la Domnul. Chiar în momentul când se cânta Axionul Maicii Domnului. Mult a iubit-o!”.Eu, doar ce o privisem pe bunica din tocul ușii. Rămân uimită, încerc să răspund la mesaj, când dintr-odată sar de pe patul din sufragerie. Nu mai aud respirația ei greoaie. Drumul mi se pare kilometric. Când o văd... Plecase la Domnul! Capul ușor spre dreapta, chipul luminos, ca de ceară abia topită... Se stinsese... Odată cu Părintele P.

În ziua înmormântării a fost minunat! „Ce ciudat!”, ar spune unii. Dar chiar a fost. Părintele din sat, care o știa de câțiva ani, a zis că, atunci când o privește, simte multă pace, de parcă ar dormi. Am fost o mână de oameni lângă ea. Noi și turturelele...

Bunica! Ce dor cuprinde inima mea! Avea ochii mari și albaștri, părul nins... Ca din povești. Și chiar a fost o bunică ca cele din povești! M-a crescut la gura sobii cu turte și gogoși, nelipsitul lapte cu griș sau cu orez. De la ea cred că am prins gustul pentru haine, țesături și culori. Fusese croitoreasă și mereu îmi dădea materiale ca să-mi fac haine la păpuși. Tot ea, sărmana, venea cu traista plină. Știa că stau singură (părinții fiind plecați în afară pentru condiții mai bune), în bucătăria de la bloc, încălzită cu aragazul. Tot ea mi-a împletit șosete și vestă de lână, iar când găseam câte-o bluză de-a ei și-mi plăcea, îmi spunea:„Hai, ia-o, că-mi fac eu alta!”. Și acum parcă o văd cum, în serile de vară, venea pe uliță și zicând:„Hai, tu, Alisandrî, să mânânci oleacă! Toată ziua numai pe drumri stai. Dar când ți-o fi mai bine ca acum!”. Și da, când mi-a fost mai bine ca atunci?...

Mereu i-a fost teamă să nu cadă la pat. Deși medicii îi spuneau să gate cu munca la câmp și prin grădină, nu a renunțat până în ultima clipă... când a căzut la pat. De Sfânta Parascheva a făcut un AVC. Medicii nu i-au mai dat șanse de viață. Avea 81 de ani. Ne-au zis să ne pregătim. Și am pregătit-o pe ea. Am sunat la preotul de la capela spitalului, întrebând dacă poate veni să împărtășească o bunicuță ce urmează să plece la Domnul. A venit. Eram acolo. Ea nu mai vorbea, nu se mai mișca, însă era conștientă și auzea. Când a primit Sfintele Taine, fața i s-a luminat, ochii i s-au deschis larg, iar partea stângă a început să o miște. Medicii, sceptici. Noi, plini de mulțumire către Domnul!

Ne-au dat-o acasă în scutece, cu sondă și mâncare pasată. Un bebeluș mare, cum i-am zis eu. Râdeam că, dacă tot am un băiat, Dumnezeu mi-a dat acum și o fată! Și am mers împreună pe drumul crucii, aproape un an. Am dormit împreună. Am râs împreună. Am plâns împreună. N-am să uit niciodată când au venit cei de la ambulanță să mă ia la spital, iar din cauza stării în care mă aflam, ea, așa cum putea, cu mâna „sănătoasă”, încerca să mă învelească. Cât am stat în spital, sora mea mi-a zis că a fost tare agitată, iar când m-am întors și m-a văzut că intru pe ușă abia mergând, a început să plângă. Plângea pentru ce mi se întâmplase, dar mai mult pentru că ea avea nevoie de mine și se simțea neputincioasă. Asta a fost bunica! O bunică de poveste!

Viața nu i-a fost deloc ușoară. Exact ca a bunicilor de odinioară. Dar nu s-a dat bătută.

Acum însă a rămas doar dorul... Pentru că mereu ne grăbim, mereu suntem pe fugă, mereu amânăm, acum mi-e dor și de: „La mine când mai vii? Că poate e ultima dată când mă vezi!”.

Cândva, zilele de vară erau pline de povești alături de bunica, dar de anul acesta, zilele  (au)gust de dor... de bunica!

Alexandrina

Post scriptum

Poate că în ultimii ani am început să renunțăm prea ușor la bunicii noștri. Bătrânețea și neputința lor ne incomodează. E mai ușor să le oferim un loc „cald” într-un azil, decât într-una din camerele noastre mari, reci și goale. E mai ușor să aducem o sacoșă și s-o repezim peste gard, decât să luăm masa împreună. E mai ușor să-i dăm deoparte. Dar ne e inima mai ușoară când mergem la poartă și n-o mai deschide nimeni? Ne e sufletul mai liniștit când casa rămâne goală, iar cimitirul devine tot mai plin?