Doamne, nu caut sănătate, nu caut vindecare. Gândul meu e bun, oare? Dar aici Te găsesc, aici mă iei de mână, aici Te apropii de mine, deși Tu mereu ești lângă mine. Dar acum, în durere, Te simt aproape. E bun gândul meu, Doamne?
Îmi amintesc de cuvântul Sfântului Porfirie, care spunea: „Nici nu mă rog să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun. N-am nici o îndoială că Dumnezeu ştie că sufăr”. E cuvântul care mă liniștește. E cuvântul care îmi aduce pace în durere și suferință. Dar e și cuvântul pe care l-am trăit la un moment dat. Nu cum ar fi trebuit. Dumnezeu M-a făcut bine, dar nu și bună, iar atunci... unde e folosul sănătății mele trupești, dacă sufletul s-a îmbolnăvit de revoltă, de resentimente, de ținerea de minte a celor care nu m-au cercetat când am avut nevoie de ei și multe altele?...
Dar Dumnezeu nu rămâne dator niciodată. Iar astăzi pătimesc din nou. După puterile mele! După Crucea pe care El a rânduit-o pentru mine!
De ceva timp sunt zile în care nu mă ridic din pat mai deloc. Greața, amețeala, slăbiciunea își spun cuvântul. Fac doi pași, durerea începe. Să mă așez nu pot. Trebuie să mă întind. Lucruri banale, precum a face treabă prin casă, a pregăti copilul dimineața pentru școală, a conduce, au devenit un lux. Dar slavă Domnului și pentru zilele în care sunt mai bine și mă pot face utilă. E doar o perioadă, va trece. Sunt reacții ale unui medicament care mă va pune pe picioare. Însă rabd... încă!
Și totusi, există bucurie! Există pace! Există liniște! Nu sunt din lumea aceasta. Nu! Aceste simțăminte le întâlnești doar în astfel de momente, doar în boală, doar în cruce! E o dulceață a suferinței!
E minunat să fii sănătos, să te bucuri de reușitele tale sau ale copiilor, de orice frumusețe a lui Dumnezeu! Dar bucuria aceasta este aparte! Simt că nu pot explica în cuvinte, sunt prea mici și prea puține. Dar cum să-ți spun?... E atunci când te tăvălești pe jos de o durere, fie trupească sau sufletească, simți că nu mai poți, că nu mai ai ieșire - și dintr-odată mângâiere, pace, liniște! Oh, Doamne!
Zilele trecute făcusem o ușoară criză: o stare de rău foarte ciudată, devenisem albă ca varul, tremuram îngrozitor. Ai casei mă priveau neputincioși, pregătiți să sune la 112. Primul gând a fost: se repetă istoria de anul trecut, din nou la spital, „scoate-l și pe ăsta!” și gata. Dar încep să repet obsesiv: „Sfinte Nectarie, Sfinte Nectarie, Sfinte Nectarie, Sfinte Nectarie...”. Mâinile se încălzesc ușor. Cum mă opresc, devin ca gheața. Încep iar: „Sfinte Nectarie, Sfinte Nectarie, Sfinte Nectarie...” și trupul prinde culoare. Sfântul m-a luat de mână. Sfântul a răspuns. Și așa, în starea aceea urâtă, am simțit din nou pacea, bucuria, liniștea, până am adormit!
Dulceața suferinței! Când stai doar tu cu tine, te vezi cum ești cu adevărat. Iese totul la iveală, fără filtre, fără mască. Durerea o poți duce, dar neputința, gândul că depinzi de alții te fărâmițează. Și totuși, e dulceață acolo. Pentru că doar de jos, din mizerie, Hristos te poate ridica, spăla și îmbrăca în haine noi și curate... precum zăpada!
Alexandrina