Imediat după căderea (cel puțin oficială) a comunismului, în ianuarie 1990, când începuseră să se facă auzite voci care acuzau fățarnic Biserica Ortodoxă de o „lipsă de martiraj” în timpul perioadei regimului totalitar, s-a ridicat o altă voce care le-a stat împotrivă: aceea a Părintelui Boris Răduleanu, unul din pătimitorii temnițelor comuniste,condamnat la 10 ani pentru catehizarea copiilor și la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva regimului. „Unde a fost Biserica?” – „În prima linie”, răspunde Părintele, în „tranșeele” beciurilor Securității, prin miile de preoți, monahi și mireni conștienți că lupta pentru Adevăr trece prin sânge și prin Cruce. Aceasta este Biserica, cea zidită pe sfinte moaște, și pe această Biserică „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16:18), după cum ne-a încredințat Hristos.
Mărturie a acestui cuvânt este însăși fiica Părintelui Boris Răduleanu, Doamna Galina Răduleanu, trecută la rându-i prin aceleași „tranșee” – și la rându-i ridicată întru pregustarea Împărăției Cerurilor încă din viața de acum. În ajunul lasării cărții domniei sale, „Repetiție la moarte”, D-na Galina, strângând alături de experiența temnițelor și o bogată experiență de medic psihiatru, a binevoit a se întâlni în anul 2013 cu un grup de tineri pentru a da mai departe ceea ce generații după generații au purtat, din grija de a nu se pierde. (A.S.)
- Atunci când tata, Părintele Boris Răduleanu, a fost arestat, la 13 martie 1960, la percheziție i s-a luat și ultima hârtie, lucruri pe care tata le scrisese o viață întreagă – totul. În această percheziție se găsiseră însă și jurnalele mele, caietele pe care tata, când aveam 10 ani, mi le-a pus în mână și a zis: „Scrie tot ceea ce ți se întâmplă, tot ceea ce gândești, tot ceea ce vrei!”. De-aici a pornit totul. Pentru că eu eram foarte sinceră și scriam exact cum gândeam în caietele respective, și sigur că ceea ce gândeam era departe de a fi în conformitate cu vremurile pe care le trăiam. Mai ales făceam anumite comentarii în ceea ce privește felul în care se comportă comuniștii, și multe, multe altele.
În plus, eu mai aveam încă un stigmat: datorită acestei împotriviri fățișe împotriva deznaționalizării și a comunismului, aveam un caiețel tot așa, cu însemnări, în care îmi scriam părerile despre orele noastre de la Liceul „Lazăr”, unde eram elevă. Și sigur că la istorie făceam biografia lui Stalin, la geografie făceam geografia U.R.S.S.-ului, drept care eu îmi spuneam toate părerile, și despre profesorii pe care îi aduseseră așa, mai „pe puncte”, la noi.
O bună amică, secretara UTM-ului, mi-a furat carnețelul și l-a dus la directoare, care a fost obligată să ia măsuri. Și a fost adusă o inspectoare de la Ministerul Învățământului, și pe baza acestui carnet eu am fost eliminată pentru totdeauna din toate școlile din România. Eram în clasa a X-a, deci aveam 17 ani.
Mai târziu, la câteva luni, m-am încadrat într-o muncă, la o tipografie, ca magazioneră, și după vreun an de zile tata a avut o idee, dată de un prieten: să iau de la Lugoj, unde făcusem opt clase, certificatul de absolvire a celor opt clase – pentru că pe atunci nu erau computere, nu se prea știa ce se întâmplă dintr-o parte într-alta a țării. Pe baza acestui certificat, eu fiind și salariată, am făcut la seral încă o dată liceul. M-am înscris la facultate la Cluj, pentru că la București putea oricând să mă vadă cineva, și am terminat facultatea fără voia lor – sub ochii lor! Numai că acuma, odată tata arestat, s-a descoperit și ceea ce am făcut eu. Deci era o vină în plus, cu toate că nu mai puteau să facă nimic, fiindcă nu era nici un fel de plastografie – eu am făcut complet legal facultatea.
Și, în cele din urmă – eu eram medic la Poiana Mărului, la țară, un sat care atunci era minunat, un sat excepțional, arhaic, de altădată… Eram cu calul, cu câinele, făceam teren... Și acolo a venit Securitatea, mi-a făcut o percheziție, și pe 23 septembrie am fost dusă la Brașov, și ulterior la Uranus, unde tata era deja de șase luni de zile. Bineînțeles că eram speriată, nu se poate să nu fii, dar în sinea mea aveam o oarecare mândrie: îmi ziceam că toți ăștia pe care îi iau comuniștii și-i chinuiesc sunt eroi – și eu voiam să fiu eroină!
Delict de opinie
Și acolo am început ancheta. Aveam la vremea aceea 24 de ani. Acuma, fiind eu cu toate documentele mele și cu toată istoria mea scrisă, mă gândeam: „Măi”, zic, „de fapt e adevărat că eu sunt împotrivă – dar la urma urmei n-am făcut nimic, sunt nevinovată”. Numai că anchetatorii, care erau și analfabeți, și proști, erau foarte puși pe o anumită linie: trebuiau, cu orice preț, cu frazele lor de lemn, să-și facă dosarul, pentru ca să se arate importanți, foarte importanți...
În ’60 nu mai era elita aceea politică, însă Securitatea trebuia să-și mențină poziția de supremație și de „păzitor al democrației” – și atunci, cum-necum, ei trebuiau să inventeze dușmanii. Și noțiunea de „a face”, la ei, era egală cu „a vorbi”, pentru că punctul la care te încadrau era articolul 209, punctul 2, litera A – care erau „discuții”. Or, analfabetul de anchetator te întreba așa: „Ce discuții ați vorbit?” sau „Ce ați făcut?”. Eu nu făcusem nimic, nu știam nimic, eram foarte liniștită. Până la urmă m-au lămurit ei că faptul că gândisem și vorbisem (mă rog, vorbisem cu tata) era un delict: delict de opinie.
Și, după un număr impresionant de luni și o atmosferă celulară foarte apăsătoare și foarte chinuitoare (în care, de la orele 5 dimineața până la 10 seara, n-aveai voie să stai decât pe marginea patului, n-aveai voie să te sprijini, n-aveai voie să ațipești, n-aveai voie să vorbești tare, trebuia să fii ca o simplă marionetă), a urmat procesul.
Dar toate acestea aveau și un revers, pentru că, știți, ca în vasele comunicante, când se taie celelalte vase, tot lichidul se ridică pe unul singur, și atunci se ridică într-o cantitate mai mare, toate celelalte vase fiind suprimate. Deci în această asceză, că e un fel de asceză forțată la care ești supusă, nu-ți rămâne decât o singură posibilitate: să te întorci în tine, să te găsești și să-ți trăiești viața interioară mult mai intens decât ai trăit-o până atunci, și mult mai intens decât o vei trăi după ce vei ieși din închisoare...
În vremea asta, pe tata l-au torturat timp de nouă luni de zile într-un mod barbar – de altfel modul „obișnuit”, nu pot să zic că a făcut excepție – până când l-au adus la spitalizare. Acolo, când te torturau, era de față și doctorul, care venea să constate dacă mai poți să fii torturat sau trebuie să se oprească, că altfel moare deținutul și piere „obiectul muncii”. Iar pe taică-miu și-au revărsat întreaga ură, și comunistă, și ateistă, și l-au torturat teribil. A fost dus la spital, acolo l-au mai reanimat; ajunsese piele și os, ca o zdreanță. Iar ca să fie tortura pe toate planurile, au găsit un motiv să-l aresteze și pe fratele meu, care era student, și nu avea absolut nimic de care să poată ei să se agațe, decât că la un moment dat plecase de acasă la Constanța, avea el în cap să fugă, dar n-a făcut-o – și atunci s-au agățat de chestia asta, că a vrut să fugă, lucru pentru care n-au avut nici o dovadă, și l-au băgat în închisoare.
A urmat procesul. Procesul a fost lucrul cel mai cumplit, absolut cel mai cumplit, pentru că acolo îți vedeai părintele ajuns ca o fantomă, fratele scheletic, și o grămadă de minciuni care se derulau. În procesele comuniste nu există decât martorii acuzării, nu există martorii apărării – asta doar la „burgheji”, la comuniști, nu! N-aveai voie să vorbești cu cel de alături. Și a fost un proces tipic, așa cum au fost toate procesele lor, la care era sentința dinainte stabilită de către Securitate – de altfel anchetatorul, D-l Mihăilescu, ne-o și spusese. Și completul de judecată a luat aminte și s-a supus, așa încât la sfârșit tata a fost condamnat la 15 ani, eu la 7 și fratele meu la 5. Și așa a început periplul prin închisori.
„O liniște luminoasă”
Anchetatorul, care avea un anumit simț al umorului, îmi spunea să nu fiu amărâtă, că în închisoare cei mai grei sunt primii zece ani și ultimii zece ani. Ăsta era bancul. Iar un alt banc, pe care ni-l spunea turnătoarea care era în celulă cu mine: doi inși se întâlnesc, și unul întreabă: „Măi, nu te-am mai văzut de mult, ce-ai pățit?” „Păi am stat la închisoare, am fost condamnat...” „Pentru câți ani?” „Pentru cinci ani” „Pentru ce?” „Pentru nimic” „Fii serios, mă, «pentru nimic» se dau zece!”...
Este de remarcat că, în închisoare, cei care au avut simțul umorului – și în închisoare s-a râs foarte mult, foarte mult! – au suportat mult mai ușor decât cei care vedeau numai partea tragică a lucrului. Aceia au suportat greu și au ieșit mult mai stigmatizați.
Deci așa, ca „exterior”, am trecut prin Închisorile Uranus, Jilava – care a fost o închisoare absolut sinistră, dar nu am stat decât câteva luni; acolo era și fratele meu, și tata – și după aceea ne-au dus să muncim (că trebuia să muncim!) la Arad și la Oradea, unde erau ateliere. Aici trebuia să facem niște împletituri de papură și de plastic, o normă imposibil de atins, și cu niște condiții de frig teribile, în care, pentru ca să poți să lucrezi firele de plastic, trebuia să le ții în sân ca să le poți face mai ușor de manevrat.
Dar, dincolo de aceste chestii „de exterior”, era o libertate interioară și o trăire din ce în ce mai profundă, foarte greu de exprimat prin cuvinte, foarte, foarte greu... O liniște în care orice s-ar fi întâmplat nu mai putea să te zdruncine. O liniște luminoasă. Era ceva atât de minunat, încât nu-ți mai venea să ieși din ea – așa, ca unul care plonjează în adâncuri și nu-i vine să se mai întoarcă la suprafață.
Era o trăire mai ales religioasă. Într-o primă fază îți revedeai viața, ți-o vedeai cu o lupă mărită, îți recunoșteai lucurile pe care le-ai făcut rău și aveai un sentiment de mare remușcare... Te durea suferința pe care ai provocat-o altcuiva, sau nedreptatea pe care ai făcut-o, sau cuvântul pe care l-ai spus, sau gândul pe care l-ai avut față de cineva. Și parcă după ce se termina una, venea alta, și-ți aduceai aminte de altceva... Era un noian nesfârșit, extraordinar de dureros. Cred că a fost mai dureros decât orice. Eram exact ca șarpele când își schimbă pielea: trebuie să se târască printre spini și printre pietre ca să și-o smulgă de pe el, pentru ca să poată să ajungă la altă piele.
Era o perioadă de mare-mare suferință, de aceea am și pus eu titlul cărții „Repetiție la moarte” – pentru că, după părerea mea, după moarte îți vezi la modul real și la modul intens tot ceea ce n-ai făcut, ceea ce ai făcut rău și toate greșelile prin care ai trecut. Numai că aici, în închisoare, aveam avantajul că mă gândeam că am să ies și n-o să le mai repet – pe când dincolo e altceva. Deci „repetiția” ar fi trebuit să fie făcută în așa fel încât, atunci când o să fiu în „scenă”, la „rolul” final, să știu cum să mă port.
A fost așa de intensă această trăire, încât în ’64, când ne-au anunțat că vom ieși, și mai ales în momentul acela al ieșirii, a fost exact așa cum iese copilul din burta mamei, de unde se simte foarte bine. El, când iese în aer, începe să plângă, nu știe ce-l așteaptă. A fost foarte dureros, mai dureroasă decât intrarea a fost ieșirea, rămăsesem într-un fel legată de acea trăire pe care nu o provocasem numai eu, ci și niște condiții aspre, pe care mi le-a oferit închisoarea. De atunci n-am cum să le mai refac, și trăirea de atunci o tot caut...
- Încă mai căutați acea trăire?
- Permanent. Uneori am impresia că mă apropii...
- L-ați simțit pe Dumnezeu mai aproape în închisoare decât în afară?
- Da. Ca în versurile lui Gyr: „Eu am rămas sub zidurile Troiei”. Îmi aduc aminte, când am ieșit de la Oradea, până la tren m-am dus să mă plimb prin natură, prin Oradea, și am intrat într-o biserică. Și era biserica goală, nu era zi de săbătoare, și am îngenunchiat și n-am putut să mă rog. Dumnezeu nu era acolo. Dumnezeu rămăsese în închisoare. Foarte dureroasă a fost această constatare.
„Iubiți pe vrăjmașii voștri”!
- În închisoare, întâlnirea cu Dumnezeu, bucuria și pacea au fost niște momente sau au devenit o stare?
- În ultimul timp au devenit o stare. A durat cam un an, ultimul an...
Apropo de ultimul an, după ce mă debarasasem de toate acele remușcări, după ce ziceam eu că m-am curățat, mi-am propus să merg și să urmez poruncilor Evangheliei. Deci care era lucrul cel mai greu, lucrul cel mai important din Evanghelie? Eu voiam totdeauna lucrul cel mai greu. Și cel mai greu era să-ți iubești vrăjmașii. Păi, care sunt vrăjmașii mei? Trebuie să-i iubesc, e categoric, asta este porunca! Plutonierii de la vizetă nu-i consideram vrăjmași, erau o „cantitate neglijabilă”. Erau puși acolo ca să ne chinuiască, dar nu aveam față de ei nici un resentiment. În schimb, turnătoarele din celulă, pe-acestea le consideram vrăjmași. Și era una care fusese turnătoare vestită. Toată lumea o ocolea cu scârbă, că știau ce făcuse, și făcuse foarte mult rău. După mine, ea întrupa vrăjmașul. „Bun”, zic, „și ce fac eu cu vrăjmașul ăsta? Totuși, trebuie să-l iubesc – «iubiți pe vrăjmașii voștri!»”.
„Măi, dacă-i de iubit, nu pot s-o iubesc”. Am încercat eu să o iubesc în toate felurile – nu puteam. „Dar”, zic, „măcar să stau de vorbă cu ea”. Nimeni nu vorbea cu ea, toată lumea o ocolea, era ca o leproasă. Și m-am apropiat de ea, să stăm de vorbă, și a început să-mi povestească din viața ei. Mie-mi place foarte mult să ascult viețile oamenilor, și oamenilor le plăcea foarte mult să-și expună viețile, și atuncea ne potriveam – de aceea am vrut să fac și psihiatria, printre altele. Și, după ce mi-a povestit, parcă am înțeles-o. Nu mai eram așa pornită. Și maximum pe care am putut să-l fac – eu nu pot să mă ating de oameni – a fost că i-am făcut masaj. Dar n-am mai avut aversiunea față de ea. După ce mi-a povestit toată viața ei, care a fost o viață destul de chinuită, parcă am înțeles-o. Francezul are o vorbă: „tout pardonner c’est tout comprendre” – a ierta înseamnă a înțelege. Deci ierți în momentul în care înțelegi.
- Și cum reușești să ierți?
- Să vrei, să vrei foarte tare... Să spui: „Eu vreau să iert!” – și Dumnezeu te ajută.
- De ce credeți că v-a fost mai greu să vă rugați în libertate?
- Aici suntem bombardați cu prea mulți stimuli din exterior, care ne fură. Tot timpul suntem furați, și nu ne dăm seama. Lobacevski îi spunea lui Lenin într-o scrisoare: „Dacă vrei să-l stăpânești pe om, ucide-i intimitatea”. Acest lucru s-a încercat în permanență – și în închisoarea mică, și în „închisoarea” mare: să ne ucidă intimitatea, să nu avem nici un moment în care să fim cu noi înșine – ori să lucrăm, ori, când veneam în celulă, se punea cineva să citească ziarul cu o voce din asta, penetrantă... Și pe urmă, ca să fim foarte reeducați, ne duceau într-o sală care se numea „club”, unde ne puneau un film, ne puneau să citim o recenzie, să facem orice, numai să nu rămânem în intimitate. Și să nu credeți că lupta asta pentru distrugerea intimității a luat sfârșit. Nu, este mai prezentă ca oricând! Dacă în închisoare se făcea printr-o modalitate dură, brutală, exterioară, astăzi metodele sunt mult mai perfide și mult mai evoluate.
Iată ce spune Matei Vișniec: „Omenirea a pierdut de mult răul direct, sincer și pur. Astăzi răul este învăluit în mii de discursuri despre o lume mai bună. Astăzi răul nu vrea numai să îndobitocească mulțimile, el vrea să fie și adulat de ele, el vrea să locuiască în chiar mințile oamenilor și să-i domine din interior”. Asta s-a urmărit în închisoare: distrugerea eului interior, a personalității, distrugerea ta ca ființă care vii în contact cu Divinul. Și, vă spun, se rezista mai ușor într-o situație când răul are o față neagră și o vezi, decât cu răul care îmbracă aspectul aparent al binelui și atragerii. Că a forța lucrurile dă naștere la niște „anticorpi”, pe când a atrage prin fel de fel de manevre înseamnă a ști să apeși exact pe butonul prin care persoana respectivă poate să reacționeze… Astăzi la asta se umblă.
Deci, cum spunea cineva (de altfel, nu e o noutate!), cea mai mare victorie a diavolului în secolul XX (și eu zic și în XXI) este să-l facă pe om să creadă că el nu există. Dar el există, numai că a luat o față a binelui, și fața asta a binelui poate să înșele pe foarte mulți. A binelui aparent, a binelui care, indiferent prin ce mijloace – începând de la distracții, calculator, televizor – atrage și stăpânește. Nu mai ești tu stăpânul tău, ci altceva – și, prin acest altceva, de fapt e altcineva. În momentul în care devii robul tehnicii – nu mai vorbesc de droguri! –, nu tu stăpânești tehnica, ci tehnica te stăpânește pe tine. Nu poți trăi fără ea, așa cum nu poți trăi fără droguri, nu poți trăi fără nicotină, nu poți trăi fără pornografie. Toate-toate sunt deghizate, și atât de atrăgătoare... Uneori, cea mai mare greutate este să deosebești binele de rău – cred că asta este esența vieții noastre.
(va urma)
Material realizat deAnca Stanciu
Fragmente din articolul publicat în „Familia Ortodoxă” / ianuarie 2014
https://inpridvor.ro/dumnezeu-ramasese-in-inchisoare-ii/
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!