Dumnezeu și marea

Nu că n-aș mai fi văzut marea până acum. Din copilărie mergeam cu ai mei la Mamaia câte două săptămâni pe an, cu cortul. Știam cu ochii închiși țărmul și denivelările la intrarea în apă. Și cred că le mai știu încă.

Nu că n-aș mai fi văzut lebădă până acum. Dar a fost ceva cu marea de ieri, și cu lebăda, și cu răsăritul – și răsărituri am mai văzut, oho, destule. Sau poate cu mine a fost ceva anume?

Nu știu. Știu doar că eram pe malul mării, și mă uitam la lebădă, după obiceiul meu, cu gura până la urechi, când a venit un val. A fost foarte frumos. Ca o poezie. Lebăda a plutit foarte unduios, una cu valul, care n-a fost mic, dar lebăda s-a lăsat purtată. Ca o teologie.

Intru în apă. Nu mă gândesc prea mult – de pildă, chestii cum ar fi că nu știu să înot. Nici măcar pluta, pe care tata, Dumnezeu să-l ierte, s-a chinuit fără sorți de izbândă să mă învețe. Mă las pe spate. Marea e oglindă. Sunt lebăda. Sunt pluta.

Nici nu era atât de greu; trebuie doar să ai încredere. Credință. Că, dacă te lași – dar cu totul și cu totul – pe spate, doar cu nasul și gura afară, marea te ține. Dar pentru asta e nevoie de un singur lucru: să fii una cu ea. Sunt lebăda. Sunt pluta.

Înainte nu-mi ieșea pluta asta, domnule, pentru că stăteam scândură, nu plută. Rigidă, așa cum credeam eu că ar trebui să fie, și mai ales, nu cu capul în apă. Păi da, am apă în urechi acum, dar bine că o duc cu mine acasă. Te duc cu mine, mare, în scoica din ureche.

Sunt lebăda, sunt pluta, sunt unda, tremurul și sarea, sunt cântul și sunt marea. A pluti nu este o stare fizică, ci metafizică. Adică peste toate e plutirea asta. Peste gânduri. Peste frici. Peste cutiuțe. În care singură te bagi, te-nghesui, și ce nu-ncape, tăiem cu satârul. Îmi cresc iar membrele amputate, dar ele-s tot o cutiuță, doar că un pic mai mare. Și peste ele trebuie să plutesc. Deasupra lor. E uimitor. E zbor. Un zbor greu, într-un aer lichefiat, condensat, distilat: în mare.

A pluti peste toate.

O, dulce libertate...

Marea-i ca Dumnezeu, infinită. Sigur, voi ăștia care nu stați în plută îmi veți aduce argumente împotrivă, dar din plută se vede foarte bine că marea-i ca Dumnezeu. Stați să vedeți de ce.

De vreo zece ani de zile lucrez la o carte – ca redactor – de teologie. Tocmai terminasem o muncă de patru ani la cele două volume ale „Dogmaticii empirice” și, aflând de la prietena traducătoare că ne apucăm de-o nouă lucrare, am râs în hohote: „După Dogmatică, mai greu ce poaʼ să fie?!”. Dar după ce-am parcurs prima pagină din „Ontologia persoanei”, am înțepenit. Dacă pe o scară de la 1 la 10, „Dogmatica” era 20, ei bine, „Ontologia” era 200. Cel puțin. Ca să nu vă sperii.

Acum să ne întoarcem la mare, lebădă și plută, și să traducem „Ontologia” în termeni mai tactili. Ca să-i facem pe teologi să zâmbească. Așadar, „pluta” e voința firească, „scândura” e voința gnomică. Voința firească aparține firii, după cum îi spune și numele. Voința gnomică aparține persoanei. Voința firească este avântul firii către Dumnezeu, și a fost lăsată de Dumnezeu de la facerea omului, „bună foarte”. Voința gnomică este posibilitatea alegerii între bine și rău, și a apărut ca rezultat al căderii. Ea nu este o manifestare a liberului arbitru, precum am învățat noi pe băncile școlii (liberul arbitru însuși e un termen problematic, intrat în limba română pe filieră franceză și care nu are echivalent în teologie, cel puțin nu așa cum îl înțelegem noi). Ci este însăși manifestarea căderii. Exemplu: în Hristos nu există voință gnomică – Hristos alege binele în chip firesc. Nu are nici o înclinație către rău, nu deliberează între bine și rău, ci merge drept spre bine. Paranteză: voința fiind a firii, înseamnă că în Hristos avem două voințe, corespondente celor două firi: dumnezeiască și omenească. Dar să nu obosim cititorii neteologi, și să ne-ntoarcem la lebedele noastre.

Când eu făceam scândura, nu pluta, dădeam dovadă de voință gnomică. Adică, mai pe românește, îmi făceam voia mea. După credința mea că așa trebuie să fac pentru a face bine. Când am învățat să fac pluta, am descoperit voința firească. Cum nu poți face simultan și scândura și pluta, înseamnă că, pentru a accede la voința firească, trebuie să renunți la voința gnomică. Adică la voia ta. Și să fii una cu marea. Adică, ridicându-ne în plan teologic, una cu Dumnezeu. Adică să te golești de voia ta, ca să te umpli de voia Lui. Atunci, și doar atunci plutești. Atunci, și doar atunci nu mai ai gânduri. Frici. Necazuri. Moarte. Atunci, și doar atunci ai acces la libertate. Pentru că libertatea, în sine, nu există. E doar un concept frumos, flower-power. Există în schimb eliberare. De cine? De voia proprie. De scândură. Ca să fii plută.

Starea de scândură e nefirească. Cere o încordare mare, un consum de energie sporit și, mai ales, inutil. Nu-și atinge ținta. Adică plutești tu, dar ca toporul. Dar pluta, pluta care te face una cu apa, cu unda, cu marea – una cu Dumnezeu – e starea firească. Eliberarea. Tămăduirea. Îndumnezeirea.

Pluteam în marea lină ca în Dumnezeu. Iar când au venit valuri, am mai plutit încă. Sunt lebăda, sunt pluta, sunt surf-ul, sunt marea. Valuri mari. Sunt marea. A face pluta în Dumnezeu. A te lăsa, cu încredere, pe spate. Cu capul în apă. Una cu El. Valuri. Una cu El. Peste toate.

Anca Stanciu