„Dumnezeu și Sfânta Paraschiva!”

De curând, doi adolescenți au simțit nevoia să-mi explice, în limbaj elevat și cu ifose, că cinstirea sfintelor moaște este o barbarie macabră și insalubră a unor oameni disperați și nu foarte inteligenți. Asta după ce audiaseră câteva ore cursuri despre sfinți, sfințenie, harul divin, cinstirea sfintelor moaște etc. Nu am răspuns acestui exces de mărturie neoateist-materialistă, ci doar am plecat mirat de impermeabilitarea și refractaritatea lor la har și la informație real-obiectivă. Și foarte mâhnit.

A lucrat Dumnezeu în stilul Său și m-a dus la un alt grup de adolescenți cu care discutasem de curând despre intervențiile divine directe în viața fiecăruia dintre noi. Care prin viu grai, care în scris, m-au asaltat pentru a se grozăvi cu ce minune a făcut Dumnezeu cu ei. Când am dat să plec, unul dintre ei a venit și mi-a strecurat o foaie întocmită în palmă, rugându-mă șoptit să nu citesc decât eu. Am gândit că este, poate, o întâmplare cu detalii prea stânjenitoare pentru a fi prezentată în public. Mi-am asigurat singurătatea și am început să o parcurg...

Îmi povestea despre tatăl său, care începuse să acuze tot mai des dureri abdominale. În cele din urmă a mers la medici care, după analize amănunțite și investigații imagistice, i-au dat vestea devastatoare că are o tumoră malignă care metastazase în toate organele și avea multe „tentacule” între vertebrele coloanei. Adică inoperabilă și cu șanse spre zero de a putea fi tratată. Era spulberat sufletește. Avea patruzeci și șase de ani, soție fără vreun alt sprijin serios, și doi copii mici. Pentru ei a cerut trimitere la Fundeni, în încercarea disperată de a lupta.

Lucra ca inginer în construcții, cu șantierul la Iași, la început de octombrie. A revenit la serviciu pentru a finaliza proiectul și pentru a pune la punct detaliile legate de concediul medical în care nu știa cât va sta. Peste câteva zile a văzut străzile inundate de lume și și-a întrebat colegii ce se întâmplă. Ei i-au spus că se apropie prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, ale cărei sfinte moaște erau scoase în ceremonie fastuoasă spre închinare. S-a simțit rușinat că era creștin ortodox doar cu numele, neștiind nimic din toate acestea. A trebuit să i se explice din nou, ca unui copil mic, și ce sunt acelea sfinte moaște. Dacă doar cu două săptămâni mai înainte i s-ar fi vorbit despre minunile săvârșite în preajma sfintelor moaște, ar fi clătinat cu neîncredere din cap. Dar acum, văzând atâtea mii de oameni care se îndreptau încrezători spre racla Sfintei și neavând nicio altă speranță pentru el, se lăsă purtat de acest val uriaș de pelerini.

Avea dureri abdominale și, pe deasupra, oboseala zilei de lucru, și nici nu mai realiza că este peste puterile lui să stea la o coadă atât de mare. Era evident jenat de creștinismul lui aproape nul, de absența sa totală din propria viață spirituală, de obrăznicia ce i se părea că o are, mergând să-I ceară ajutor unui Dumnezeu pe care Îl ignorase mai mereu ‒ cu excepția meselor de Crăciun și de Paște ‒, prin intermediul unei Sfinte de care habar nu avea. I-au atras atenția oamenii din rând care povesteau viața Sfintei și multe, multe minuni pe care le săvârșise de-a lungul timpului. Citeau acatistul Sfintei, se rugau și cântau pricesne. Era impresionat de tot ceea ce vedea la acești oameni buni și credincioși. Nici nu a realizat când au trecut orele, kilometrii, oboseala, durerile. S-a trezit în fața raclei și, ca un creștin nepracticant (iertați că vă atrag total neprofesional atenția că aici avem un fel de oximoron – puteam scrie „creștin necreștin” la fel de bine!), habar nu avea ce să facă. S-a dezmeticit că se închină cu un automatism stângaci, amintit din copilărie, și se atinge de raclă cu o frică teribilă de morți și de moarte. Până să mai apuce să mai cugete, să mai spere sau să se mai roage cumva ‒ așa cum îl instruise lumea de la rând ‒, s-a trezit împins de valul de oameni din spate și scos din scenă. Plutea, într-o stare de liniște și pace, printr-un vacarm din îmbulzeală. Ce ciudat!

A plecat peste câteva zile în concediu medical la Fundeni. Cu protocoalele și cu rigurozitatea profesională specifică locului, a fost supus unor noi analize și investigații imagistice necesare. Dacă data și numele său inscripționate pe analizele, ecograf, CT anterioare nu ar fi fost atât de recente și rezultatele prezentate atât de evidente, medicii ar fi crezut că este vorba de o eroare la mijloc. Aici, acum, ei vedeau analizele și imaginile interne ale abdomenului unui om perfect sănătos. Uimirea și bucuria erau enorme. Sugrumat de emoție și de nepriceperea de a povesti detaliat tot i ce s-a întâmplat, nu a putut rosti decât:

-  Dumnezeu și Sfânta Paraschiva!

* * *

Eram copleșit de bucurie, dar și de mâhnire. De bucuria acestei minuni și de mâhnirea, pe de o parte, că nu mă puteam duce să le-o povestesc și celor doi adolescenți atei materialiști blocați în convingerile lor „savante”, iar pe de alta, pentru că se trecea sub tăcere această abundentă revărsare de milă a lui Dumnezeu. Instantaneu m-am gândit la samarineanul lepros dintre cei zece vindecați de Domnul, cel care s-a întors să mulțumească, „lăudând pe Dumnezeu cu glas tare” (Luca 17:15). Urla efectiv pe ulițe. Nebun de bucurie. Și ceilalți, care îl cunoșteau, se îmbărbătau și ei în credință și speranță, și-L lăudau și ei pe Dumnezeu. Și omul vindecat, cu toți ai lui, ar fi trebuit să-și strige bucuria. Dumnezeu nu are nevoie de publicitate, dar oamenii au nevoie de astfel de întăriri în puțina credință.

Minunile nu sunt povești cu aură de mit și legendă de demult, ci sunt ceea ce ni se întâmplă, mai intens sau mai obișnuit, în fiecare clipă, din marea iubire a Părintelui nostru. Numai să fim cu luare-aminte, să ne deschidem bine ochii și sufletele.

George Olteanu

Fotografie de Pr. Silviu Cluci / doxologia.ro