Felurite întâmplări

O zi caniculară. O zi obișnuită. Toiul verii.

În drum spre localitatea B., la trecerea de nivel cu o cale ferată, sunt nevoit să încetinesc. Un bătrânel, care mă vede mai de aproape, îmi face semn să opresc.

- Mergeți până în satul cutare?

- Da, acolo merg. Haideţi!

Se suie în maşină împreună cu o femeie mai tânără, probabil fata lui.

- Venim tocmaʼ din Cojești, pe jos. E tare cald. Mulţumim. Am fost la primărie să îi fac buletin, că acuma s-au schimbat.

- Da, zic, vă mai răcoriţi un pic în maşină.

- Ehehe, altă dată vara era arşită-arşiţă, şi iarna era ger-ger, şi nu mai zicea nimenea că de ce e aşa. Plecam dimineaţa pe câmp cu tata şi toată ziua, așa, în soare, dădeam la sapă. Şi nu ne gândeam că-i prea cald. Pe marginea cîmpului erau nişte copaci, şi acolo lăsam mâncarea. Se încălzea. Dar o mâncam aşa. Apoi seara acasă, când ajungeam, ne luam la joacă așa, în picioarele goale, iar mama pregătea mâncarea. Aveam o masă mare în bătătură, rotundă. Până pregătea ea, noi, copiii, ne jucam. N-aveam încălţări vara, toată ziua stăteam în picioarele goale. Apoi ne aşezam cu toţii şi mâncam ce aveam. Era bine! Tare bine! Aprindeau o lumânare şi după-aia începeau să povestească. Azi nu mai e aşa.

- Dar ce povesteau?

- Ce să povestească?! Felurite întâmplări… Gata. Am ajuns în sat. Lăsaţi-ne aici, în intersecţie. Mulţumim. Drum bun.

…Felurite întâmplări… Felurite întâmplări… Mi-a căzut această expresie cu tronc. Nu știu dacă am mai auzit-o așa spusă.

Şi, dintr-odată, rămas singur în mașină, au început să mi se deruleze în fața ochilor situația de azi: în ce mare sărăcie narativă am ajuns să trăim! Unde e bucuria de a istorisi o întâmplare cap-coadă, de-a fi hâtru, de-a glumi pe săturate, de-a zice uite colea o zicătoare sau vreun proverb.

Am devenit schematici și utilitariști în exprimare, adică inspizi; eu cel puțin așa mă văd. Cuvintele noastre nu mai au miez, şi-au pierdut puterea, pentru că nu le mai folosim decât pentru un câştig imediat, pentru un amărât de salariu.

Mi se pare că, dacă trag cu urechea pe pământ, nu se mai aud povestindu-se felurite întâmplări. Mii de ani lumea s-a hrănit cu istorisirea întâmplărilor, a ceea ce li s-a petrecut, lucruri mici şi lucruri măreţe pe care oamenii le trăiau şi le rememorau, aşa cum noi retrăim Pilda Fiului Risipitor de câte ori pătimim ceva şi ne venim în fire. De fapt, întreaga Scriptură este o istorisire a ceea ce au trăit, au cunoscut şi au văzut prorocii, apostolii şi părinţii noştri. Ei au povestit pentru noi, în dogme, în pilde, în cântări sau în alte preaminunate cuvinte de învăţătură calea, întâlnirea şi unirea lor cu Dumnezeu. Acestea sunt comoara noastră tămăduitoare. Aceste felurite întâmplări ale vorbirii omului cu Dumnezeu.

Personajele poveştilor noastre de azi sunt oase fără viaţă: avem cod galben, n-a sosit mailul, hai la Carrefour, am găsit o locaţie la mare, cursul euro de azi, cutremur a fost în Caraibe de 5,4 pe Richter, 300 de prieteni pe facebook, am semnat un contract, zahărul dăunează, am dat testul, s-a stricat aparatul de făcut pâine, să găsim altă tavă, mi-a consumat 7 litri la sută, mi-a ieșit colesterolul 270 la analize, mi-am luat Iphone7, ai semnat statutul membrilor fondatori, ţi-am trimis scanat, eşti bine? Da, sunt bine, am găsit lângă pădure cu 15 euro mp, ţi-ai făcut ITP-ul şi mii şi mii de etc. etc. etc… Doamne, Doamne, ce cârpă a ajuns ziua noastră!

Cred că în ziua când vor dispărea de tot feluritele întâmplări, într-un fel lumea se va fi sfârşit. Când nu vom mai avea nimic de povestit și vom crede că ştim totul. Când ni se va părea că microscoapele şi telescoapele noastre au epuizat toate înțelesurile. Când Dumnezeu nu ne va mai spune nimic, pentru că ochii noştri nu vor mai vrea să vadă, iar urechile noastre nu se vor mai osteni să audă. Când nimeni nu va mai parcurge feluritele întâmplări din Triodul cel Mare cu însăşi viaţa lui.

Mircea Stanciu

Fragment din „Jurnalul tămăduirii”, carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu

Fotografie de Simona Andrușcă