Frică

Mi-era frică
Dar nu ca un val de mare
Care îmi udă creștetul picioarelor
Mi-era frică de sus până jos
Eram zidită-n ghipsul fricii
Numai pleoapele
Le mai zbăteam
Nările însă
Nu cutezam să le mai freamăt.

Și cugetam, cugetam,
Că oare de ce mi-o fi frică
Doar nu-i nici un nor la orizont
Nici o adiere de furtună 
Totul e scăldat într-o bucurie înnebunitoare
Din care mie, vai, mi-e frică să mă înfrupt.
Nu mănânc decât frică
împănată cu spaimă
și macerată în vertij.

Și-apoi, brusc,
Mi-am amintit ceva ce știam
De dinainte de-a mă fi născut
Ceva ce fusese semănat în mine
Pe vremea când oamenii umblau
Prin Rai fără ziduri
Interioare   
Mi-a spus-o Sfântul făr’ de limbă
Că după bucurie,
Neapărat întristare.
Și după vârful plăcerii,
Negreșit prăpastia durerii.

De-aceea,
în ghipsul fricii,
Așteptam.

Anca Stanciu