Stau cocoțată pe brațele late ale fotoliului și ea, slabă, fragilă, cufundată în fotoliu mănâncă ascultătoare din lingurița pe care i-o duc ritmic la gură. Eu râd și cânt și îi povestesc șuvoaie de cuvinte, ea tace, ascultă și mi se supune înțelegătoare. Fotoliul cu brațe largi și dimensiunile mele îmi permit să adopt o poziție transversală, ca și cum i-aș sta în brațe. Mă simt în siguranță atunci când îmi este ea în preajmă, așa cum m-am simțit de când m-a născut.
Și așa m-am hotărât să vă spun ce am aflat eu despre demență... demența ca boală, nu ca figură de stil.
Nu voi face o prezentare medicală, deși am pregătirea necesară. Vreau să vă împărtășesc o descoperire, care mie mi-a îmbunătațit somnul și mi-a vindecat anxietăți.
Demența îți zdrobește capacitatea de a abstractiza, de a memora, de a vorbi, de te mișca, de a bea lichide și de a înghiți, dar nu atinge partea din om destinată iubirii. Oamenii cu această boală pot iubi, primesc cu generozitate iubirea ce li se dăruiește și diferențiază binele de rău.
Nu sunt niște legume, nu sunt „morți vii”, așa cum mi-a mărturisit cineva că îi percepea. Sunt oameni cu conștință de sine intactă, care își pun zilnic probleme, care realizează că sunt dependenți de alții. Pentru acești oameni, lumea din jur devine treptat (boala progresează de-a lungul multor ani) o imensă incertitudine. Din câte am citit, ei experimentează o anxietate mult mai intensă decât ar trai o persoană cognitiv normală dacă s-ar muta într-o țară cu o cultură și o limbă complet străine. Și, cu toate acestea, ei oferă cu generozitate zâmbete, recunoștință, mângâiere, îmbrățișări și, mai presus de toate, iertare. I-am văzut încercând să-i ajute pe cei din jur, să contribuie la binele celuilalt. Sunt oameni umiliți de boală până în cele mai mici detalii, dar de la care putem primi ajutor.
Dacă veți ajunge vreodată să fiți diagnosticați cu această boală, să știți că iubirea din suflete nu v-o poate fura.
Laura Ioana
Fotografie de cottonbro studio / pexeles.com