Stareța Fotini s-a născut la 17 ianuarie 1954, într-o familie de ciobani din Konitsa, primind la Botez numele „Hara”, care în limba greacă înseamnă „bucurie”. Pentru că părinţii ei munceau din greu ‒ tatăl cu oile, iar mama lucra prin sat ca să mai câştige un ban ‒, Harula a învăţat de mică să ţină gospodăria. Îşi preţuia mult părinţii, nu avea nici un complex de inferioritate din pricină că se născuse într-o familie modestă, dimpotrivă, era mândră că provine dintr-o familie de ciobani. Toţi cei care au cunoscut-o încă din copilărie mărturisesc că avea mereu bucurie pe chip şi nu se plângea niciodată de greutăţile pe care le-a întâmpinat încă de la o vârstă fragedă.
Ca elevă la gimnaziu, a locuit într-un cămin de fete. Avea aşa o personalitate plăcută, era plină de bucurie şi săritoare, încât toate doreau să fie prietene cu ea. Se pregătea cu multă seriozitate şi bucurie pentru Împărtăşanie. S-a străduit să înveţe foarte bine, pentru a obține bursa care-i oferea gratuitatea căminului, ca să nu-şi împovăreze părinţii şi cu aceste cheltuieli.
Încă de la această vârstă a început să se implice în activităţile misionare şi catehetice ale Mitropoliei Pogonianei şi Konitsei. O colegă de gimnaziu mărturiseşte:
„Gherondissa era în clasa a VIII-a, iar eu într-a V-a. Ne aduna, când ne permiteau condiţiile, mai ales sâmbăta, duminica şi de sărbători, ca să citim din Sfânta Scriptură. Ne ducea la biserică şi ne învăţa să aprindem candelele şi să pregătim biserica pentru slujbe. Era un om cu multe daruri: foarte organizată, răbdătoare, cu o deosebită rezistenţă duhovnicească, muncitoare, şi mai ales avea multă dragoste de oameni. Le ajuta pe toate fetele din cămin, la orice treabă o solicitau, chiar şi la lecţii. Când vreo fată nu făcea faţă la şcoală, ea nu se gândea la sine însăși, ci se ducea să-şi ajute colega, stând cu ea până noaptea târziu, iar abia după acea îşi făcea şi ea temele. Urmând ca a doua zi, tot ea să fie prima care se scula şi se îngrijea de noi, să fim bine pregătite pentru şcoală.
Îmi aduc aminte şi azi de sfaturile ei, şi pot să spun că nici mama mea nu s-a îngrijit așa de mine, cu atâta dragoste ‒ cu o dragoste care nu te răsfăţa, ci te învăţa să te sprijini în viaţă pe propriile picioare.
Pentru vârsta ei, era un om extraordinar de responsabil şi suferea ea pentru greşelile celorlalţi. Era un om cu o voinţă puternică şi cu mult curaj, pentru că nu o speria nimic în viaţă. Credinţa ei puternică în adevăratul Dumnezeu se vădea din viaţa sa”.
„Voi face imposibilul posibil!”
Avea mulţi prieteni şi cunoscuţi, păstra relaţia cu foştii profesori și foştii colegi. Toţi o căutau şi aveau nevoie de cuvântul ei. Mai târziu aveau să o viziteze la mănăstire. Îi iubea însă în Hristos, le iubea mântuirea, spunând:
„Nu pot să iubesc un om şi să ştiu că trăieşte în păcat. Nu pot îndura acest lucru. Voi face imposibilul posibil!”.
„Din două motive am dorit să devin monahie: ca să trăiesc mai mult cu Dumnezeu şi pentru oamenii pe care îi iubesc. Nu aş fi putut să-i ajut în mod real decât cu rugăciunea”.
Cine avea şansa să o cunoască rămânea în inima ei pentru totdeauna, pentru veşnicie, aşa cum spunea Stareța.
Când mama ei a venit la Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului” pentru a fi de față la tunderea sa în monahism, le-a mărturisit maicilor visul pe care l-a avut când era însărcinată cu Harula:
„Am văzut o icoană a Maicii Domnului cu candela ei cum a ieşit din Biserica Sfântului Dimitrie şi s-a îndreptat spre biserica Maicii Domnului de alături. Când m-am apropiat ca să ating cu mâinile icoana, a fugit şi s-a aşezat în catapeteasma bisericii. Atunci am auzit o voce: «Nu este pentru tine!»”.
A înţeles mai târziu prin visul acesta că fiica ei era afierosită Maicii Domnului.
La vârsta de 9 ani a aflat că o prietenă a învăţătoarei sale a devenit monahie. Avea să spună mai târziu: „Am auzit prima oară de monahism la o vârstă fragedă, dar l-am iubit încă dinainte de a ști bine ce înseamnă”.
A fost Stareţă a mănăstirii din 1987 până în 2007. Ştia să le arate tuturor dragoste, toţi se înțelegeau bine cu ea. Dorea ca mănăstirea să-i primească cu dragoste pe pelerini. Neobosită, asculta totdeauna problemele lor şi lua parte la durerea lor. În ultimii ani, la mănăstire veneau mulţi pelerini cu autocarele, însoţiţi de preoţi. Oricât ar fi fost de obosită, venea în arhondaric şi le spunea un cuvânt de învăţătură şi de mângâiere.
.webp)
Dragostea de aproapele
Cuvântul duhovnicului, al Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, era pentru ea lege. Respecta pe fiecare maică şi o considera chip al lui Dumnezeu, spunând: „Fiecare dintre maici ştie de ce a devenit monahie şi ce caută”. Adesea sublinia: „Ceea ce contează este motivul pentru care fac un lucru şi gândul care mă mişcă spre acea faptă”. „Iubirea de Dumnezeu nu este reală atunci când nu se vădeşte în dragostea de aproapele”.
Nu putea să suporte dispreţuirea aproapelui.
„Ce să fac cu harismele, dacă nu-l respect pe fratele meu?!”.
„Bună este slujirea, dar, oricât de desăvârșită ar fi, nu ajunge. Ce se întâmplă cu pocăinţa, cu rugăciunea, cu prihănirea de sine?”.
„Noi, monahiile, trebuie să trăim cu Crucea în braţe, de vreme ce Îl iubim pe Hristos”.
„Să învăţăm să fim sinceri cu noi înşine. Ce cuvânt de răspuns vom da Domnului? Ce păcat să avem mierea şi să nu vrem s-o gustăm! Suntem bogaţi, să nu murim ca nişte săraci! Nu cumva să nu apucăm să trăim viaţa de care ne-am îndrăgostit! Am citit, am auzit şi am văzut atât de multe! Vom fi fără cuvânt de apărare în Ziua cea înfricoşată!”.
Se mâhnea în ultima vreme când le vedea pe maici că se îngrijesc în mod special de ea din pricina cancerului de care suferea şi, cu lacrimi în ochi, le spunea: „Iertaţi-mă că vă obosesc. Mă ţineţi ca pe o regină!”.
Iubea mult slujbele Bisericii, spunând: „Ne-a învrednicit Dumnezeu de un mare privilegiu. În timp ce lumea iese dis-de-dimineaţă la muncă, noi Îl slăvim şi Îl cântăm pe Domnul!”. Citea şi psalmodia din toată puterea sufletului ei, şi astfel îi îndemna şi pe ceilalți. Iubea mult cartea Octoihului şi urmărea cu mare atenţie canoanele Utreniei. Iubea mult cântările Sfântului Ioan Damaschinul. Utrenia Învierii din fiecare duminică, cu antifoanele, luminândele, voscresnele, şi apoi Dumnezeiasca Liturghie erau pentru ea un adevărat praznic.
O martoră a Învierii lui Hristos
Când a aflat că are cancer, a spus: „Nu este întâmplătoare această boală. Dumnezeu a îngăduit-o. Are motivele Sale. Rugaţi-vă să-i fac faţă aşa cum trebuie”.
S-a raportat la boală cu credinţă şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Adesea, Gherondissa vorbea despre moarte şi spunea că atât monahul, cât și mireanul, trebuie să cultive pomenirea morţii. „Trebuie să considerăm întreaga noastră viaţă ca pe o pregătire pentru ceasul morţii. Când Domnul va spune STOP, să nu ne temem!”.
În fiecare an, de Paşte, repeta fraze din Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimeni să nu se teamă de moarte! Ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului nostru!”. Psalmodia Canonul Paştelui din toată puterea sufletului şi a vocii ei.
În ultimul an al vieţii, în Sâmbăta Mare a slujit Mitropolitul Ieronim (actualul Arhiepiscop al Greciei). În clipa în care Mitropolitul psalmodia „Scoală-Te, Doamne…” şi arunca în biserică frunze de dafin, Gherondissa, după mărturia comună a maicilor, trăia bucuria Învierii şi, când episcopul a intrat în altar, a luat în mâini coşul cu frunze de dafin şi, cu multă bucurie şi înflăcărare, a răspândit ea însăşi frunzele rămase. Când s-a întors la locul său, a spus: „Ce măreţie trăim în Ortodoxie! Este o mare cinste pentru noi să fim fiii Dumnezeului celui viu!”.
După ce s-a terminat Liturghia şi i s-a propus să se odihnească puţin, pentru că suferea şi din cauza chimioterapiei, a spus: „Nu mă simt deloc obosită. Apostolul pe care l-am auzit azi la Liturghie nu mă lasă să mă liniştesc: «Precum Hristos a înviat din morţi spre slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi spre înnoirea vieţii» (Romani 6:4)”. Cei care au fost alături de ea în acele ore au simţit că au lângă ei o martoră a Învierii lui Hristos, nu doar „din auzire”, ci şi „din vedere”, o ucenică şi o binevestitoare a lui Hristos.
A trecut la Domnul în ziua de 10 decembrie 2007. Moartea ei a fost o adormire. A fost conştientă până în ultima clipă. A plecat rugându-se în mijlocul maicilor care se rugau cu înflăcărare şi cu binecuvântarea duhovnicului, Înaltul Ierótheos, care a însoțit-o cu rugăciunea în clipa adormirii sale.
Traducere de Tatiana Petrache