Sau Maica Domnului recitând Eminescu
Maria se teme de foc. De fapt, se teme să nu dea foc la lucruri, sigur are o amintire traumatică din copilăria ei (care, proiectată pe una ca mine, ar fi fost egală cu moartea: nu aș fi trăit). Ea își amintește cu duioșie de cele mai multe ori de această copilărie, chiar și de Mama. „Mama mea, pentru care mă rog toată viața mea pentru că mi-a dat viața asta minunată și care m-a vândut pe mine”. Maria nu vede nicio contradicție în toate astea.
Maria se teme să facă diverse treburi simple pentru că a mâncat amar de bătaie de mică pe motivul că nu mătură cum trebuie, că nu curăță cartofi cum trebuie. Că e proastă și că are două mâini stângi. Maria nu e funcțională, nu poate lucra, a încercat. A avut temporar serviciu să măture o hală și, la prima atenționare că lasă gunoi în urma măturii, a luat-o groaza, a retrăit ceva din trecut urlând de durere în fața angajatorului și implorând să nu o pedepsească rău, că e clar că ea nu știe să măture corect, că doar se știe că are și dungă roșie pe buletin. Au abandonat reciproc și a ajuns iar pe străzi.
Retardul ei care ne-o face atât de simpatică la peste jumătate de veac de viață e posibil să fie înnăscut. Nu știe nimeni. E posibil să fie dobândit în urma bătăilor crunte în locul acela numit acasă și în instituțiile acelea în care a locuit mai târziu numite de ocrotire. Poate că e neîndemânatică din cauza unei probleme neurologice cu care așa s-a procopsit, poate e blocaj psihic. Nu cunosc aceste domenii și nu pot evalua, doar presupun.
De fapt, eu scriu toate astea pentru frații mei de pretutindeni care emană valuri și oceane de comentarii pe internet la campaniile de sprijinit oameni vulnerabili, unde unii trimit bani, iar ei trimit îndemnuri agresive din gama marș la muncă!
Dacă, după tot îndemnul Ancăi (de a rezista până la capăt și a scrie, fără a mă opri doar la crusta amuzantă sau suprarealistă a tragediei), măcar un singur om de bine din Biserică își va pune problema că în toată viața lui nu i-a trecut nici prin cap că ar putea oferi unui nefericit al străzii o ceașcă de ceai fierbinte – nu să i-l dea, doar să realizeze că nici nu și-a pus problema – tot efortul are sens.
Căutați-o pe Maria pe străzi și dați-i un ceai de mușețel.
* * *
- Cosminuța. Și cum stăteam eu așa, de la geamul orfelinatului se vedeau nu departe turlele unei biserici. Am încercat luni la rând să fiu cuminte, să nu mai fiu rea, adică să nu mă împotrivesc la bătăi, să nu scot niciun sunet, ca să mă pot înfățișa să cer să fiu lăsată să văd biserica aceea măcar o dată. Mi-au spus că afară din curtea orfelinatului se iese într-un singur mod și nimeni nu a reușit asta niciodată. Numai dacă cineva va lua trei de zece la școală în aceeași zi.
Copiii erau analfabeți. Ar fi fost un eveniment istoric. Dar imposibil.
Cum să fie posibil? Cei mai mulți deținuți erau cu handicap mintal, dobândit prin înfometare, neglijare și traumă. Ce ore să faci cu andicapații ăștia negri urâți, cu semne pe față și muci uscați sub nas? Metodele incluzive pentru dizabilități nu erau inventate în blocul comunist la acea dată. Care scăpau de la eutanasiere la naștere, cimentul orfelinatului îi mânca.
Predarea era simbolică, câteva noțiuni, fără analogii, că nu era din ce, plus bătaie pentru păstrarea ordinii într-un haos. Nimeni nu nota ceva pe caiet pentru că nu le dădea nimeni caiete, că le mâncau, ca și pe creioane.
Cum să iei trei de zece curat într-o viață aici? D-apoi într-o zi? Maria era dislexică. O zi avea patru ore. Deci trebuia să ia trei note de zece din doar patru materii.
Notele lor curente erau 2, 3 – și cei mai tari luau 4. Repetau majoritatea clasa și îi treceau doar când sufletul lor nu se mai îndoia, ci se frângea, deveneau docili complet și absenți emoțional și treceau ușor clasele mai departe fără nicio altă cunoștință sau abilitate învățate.
Maria auzea clopotele și se topea inima în ea, nu putea respira când auzea clopotele alea, din cauza inimii care bubuia ca și cum copilul tot era clopot.
- Și m-am așezat în genunchi și am strigat-o cu lacrimi, din tot sufletul meu: Măicuța Domnului, fă o minune pentru mine. Ajută-mă să iau trei de zece într-o singură zi. Ca să văd biserica ta de aproape. Eu sunt rea, urlu, zgârii, sunt bună doar de bătut la școală și nu merit, sunt și cea mai proastă de pe etaj, am andicap moștenit de la mama mea retardată, nici nu cred că trec clasa, dar ce sunt pentru tine trei numere de zece? Vreau să văd cum arată o biserică, Măicuța mea, Mămicuța mea.
A doua zi intră tovarășa lor de Fizică și spune:
- Pentru că azi trebuie să închei mediile nu vă ascult la toată lecția zilei, pun câte o întrebare pentru cine vrea cinci.
Cine să vrea, mă, cinci? Era un pisc prea mare de aburcat. Mucii ăia cu cicatrici nu îndrăzneau. Le-a pus atunci întrebări mai ușoare: de ce iese foc când fulgeră? Maria s-a temut de foc și nu a răspuns.
- Bine, nu știe nimeni. Atunci o să pun o întrebare pentru nota zece. Cum se cheamă ceva prin care nici apa nu trece, nici focul nu-l mistuie?
Nicio mână ridicată. Maria își aminti mai departe:
- Cosminuța, când tovarășa cea de temut a spus acea ghicitoare (întrebare adică, pentru Maria toate conținuturile didactice erau ghicitori) și nimeni n-a știut, apoi mie mi-a venit așa să țip din bancă, dar îți jur, Cosminuța, că nu pot să spun de ce am zis, ce m-a apucat să zic lucrul ăla, îl țin minte și până azi… A ieșit din mine ca niște friguri, ca o convulsie.
- Ce ai spus din bancă?
- Had. Best.
- Și ce a zis profesoara?
- A strigat „Așaaaaaa, Ionescu, bravo, zece, hadbest!”.
- Azbeeest! Maria, tu știi ce înseamnă azbest?
- Nu, Cosminuța, de andicapată am spus. Had. Best. Had best. Nota zece.
- Maria, azbestul e un material cu care se acoperă casele. Poate să plouă, că nu se udă, și nu poate să ia nici foc. Izolează foarte bine. Dacă văd o casă acoperită cu azbest, îți arăt.
- Da, nici apa nu trece, nici focul nu-l mistuie. Hadbestul era, Cosminuța.
Se sună, intră tovarășa de Botanică.
- Care este planta care vindecă toate bolile de pe pământ? Se pune pe rană, se bea, se pune în ochi, se pune în păr, trece roșul în gât?
Maria știa o singură plantă. O știe și acum.
- Mușețel, tovarășa.
- Corect, Ionescu. Îți dau un zece, că ai știut și tu o dată ceva.
Mariei îi bătea inima din ce în ce mai tare. Era la un singur zece de turlele bisericii.
- Mușețelul ăsta e foarte bun la orice, Cosminuța. Dacă îți cad unghiile – mușețel. Te doare stomacul – mușețel. Te iau toți nervii și nu poți să dormi – mușețel. Și cancer să ai, cu mușețel trece, e o plantă atotvindecătoare. E de la Dumnezeu.
A treia oră avea Sportul, dar ea e înceată și aleargă ca o tură cu două picioare stângi. Colegii glumeau: hai, Maria, că ai luat doi de zece, numai la Sport mai poți unul, că la Sport e ușor, fugi și gata. După aia vine afurisita cealaltă și apoi se încheie ziua de școală și ai luat doi de zece degeaba.
La Sport n-au făcut sportul, le-a dat să măture sala de sport cu podea de ciment și Maria a luat o coadă de mătură exact peste cap. Se jură că nu știe de unde a apărut gunoi în urma ei, a apărut miraculos, cineva l-a adus acolo, că ea nu l-a văzut. Când Maria mătură, frate, mereu, da’ mereu apare gunoi de undeva din pământ, din morții pământului, nu-și explică nimeni și și-o ia peste cap.
Had Best
Mușețel
Had Best
Mușețel
Copiii negri cu muci și cicatrici în capul chel scandau în pauze.
Mai e o singură oră, grea, ora de Limbașiliteraturaromână, abia puteai să spui. Ceva cu limbă, în orice caz.
Copiii, în cor, către tovarășa:
- Tovarășaaaa, astăzi nu dați un zece?
- Ba da, dau, loazelor, dau pe mă-ta. Uite, dau numai cui știe Luceafăruldemihaieminescu.
Ce e aia?
- E mă-ta, loazelor. Mă-ta.
Mă-sa Mariei, cea la care se rugase s-a activat în Cer.
„Porni luceafărul. Creşteau În cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Un cer de stele de desupt, Deasupra-i cer de stele – Părea un fulger ne’ntrerupt Rătăcitor prin ele. Ici se aprinde-o lunǎ’n drum Colo se stinge-un soare Dar nu împiedec’ nici de cum Gândirea-i cǎlǎtoare Din vǎi de chaos isvorau În roiuri stele albe În cercuri mândre se roteau [Ca un] şirag de salbe Şi din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca’n ziua cea de’ntâi, Cum isvorau lumine; Cum isvorând îl înconjor Ca nişte mări, de-a’notul… El sboară, gând purtat de dor, Pân’piere totul, totul; Aci vecia a’ncetat Sǎ se’nvârteascǎ sferic Virgin de raze şi pǎcat Se’ntinde întuneric…”.
În fine, profesoara traumatizată a făcut noaptea febră de stres, i-a înghețat apa în cap, pentru că Maria turna și nu se oprea.
* * *
- Maria, tu știi ce este „Luceafărul”?
- Nu. Am întrebat trei oameni diferiți și unul mi-a spus așa: că este o stea mare și frumoasă. Altul mi-a spus așa: că este o poezie. Altul a zis că este un demon, șeful demonilor, Lucifer din Biblie. Mi s-a făcut frică să mai întreb. Nu știu care e bun.
- Și atunci cum de ai știut să reciți „Luceafărul” la școală, necitindu-l?
- Nu știu, Cosminuța. După ce tovarășa a spus ghicitoarea, eu am ridicat mâna cum fac eu deodată ca proasta, fără să știu răspunsul. În semn de apărare, pentru că atunci când ridici mâna nu te pune. La școală vrea să te prindă când nu știi, ca să te bată. Mâna mea era sus, dar nu a mai fost nici o alta sus, așa că m-a scos la tablă. Profesoara nu ne predase lecția asta, că era prea grea pentru andicapați, cărți nu aveam, așa că nici nimeni din copiii buni nu a învățat niciun rând.
- Și cum ai știut, Maria? Doamne, Maria! Nici eu nu știu „Luceafărul”!
- În capul meu, în dosul urechii a început să se verse ca dintr-un pahar de apă un glas cristalin care aproape cânta cuvintele. Sub privirile tovarășei înspăimântate, eu ascultam și repetam, ascultam și repetam. Tovarășa avea ochii mari cât cepele, se albise, iar colegii au amuțit și ei. Se făcuse o linișteee, Cosminuța, de îți auzeai inima. Am vorbit mult pentru o andicapată ca mine, de obicei dădeam doar răspunsuri cu da, nu sau nu știu. Mă chinuiam să mă țin cu toate puterile de marginea minții să aud glasul, să aud glasul, să nu-l pierd și, când nu l-am mai auzit, s-a pierdut, s-a îndepărtat undeva spunând, spunând, spunând...
- Maria, și totuși explică-mi și mie, ce anume le-ai spus?
- Păi lucrul ăla care nu știu ce e, care are nume mare, lung, Luceafăruldemihaieminescu.
- Maria, glasul din cap care spunea era de bărbat sau de femeie?
- Era un glas tânăr și frumos ca de înger.
Deci n-a fost El.
Lumea crede că cele mai mari momente de glorie ale lui Mihai Eminescu au fost când s-a impus drept cea mai importantă voce jurnalistică a epocii sau când a devenit cel mai mare poet romantic european. Nu. Că a fost considerat poet național în timpul vieții, că a fost confirmat geniu literar postum? Nu. Recunoașterea mondială și tipărirea operei în zeci de limbi? Nu. Declararea zilei lui de naștere ca zi a culturii naționale? Nu.
Momentul cel mai mare de glorie al lui Mihai Eminescu a fost când însăși Maica Domnului a recitat „Luceafărul” pentru Maria în urechea Mariei. În limba română. Și Mihai știe asta.
Pentru mine e un semn că Mihai e bine. Pentru că, dacă nu era bine și în aceeași Grădină cu Ea, nu ar fi avut cum să-i strecoare manuscrisul, cu palmele sale cu urme de ulcerații de sifilis fals, atingând dalbele ei mâini!
- Zzzzzece. Zece, Ionescu.
Celula aiudică de copii amorfi, desfigurați, cu capetele umflate de bătăi, cu cicatrici necusute, rași în cap de păduchi sau încâlciți la păr a izbucnit în urlet:
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!
Zeceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
Profesoara s-a dat la perete, pentru că ei au sărit din băncile cele mușcate și pline și ele de cicatrici și au înșfăcat-o și luat-o pe Maria pe sus. Au ridicat-o la tavanul jos al sălii de clasă. Aproape a dat cu capul. Tavanul mirosea amar de la mucegaiul care i-a inundat respirația. Mucegai de inimă de copil vândut, adunat în timp.
În numele Tatălui…
Au lăsat-o jos, să se replieze. Au pus pe ei o pătură ponosită ca să o urce peste ea, ca pe o privilegiată cu supuși și cu trei de zece într-o singură zi. Maria a rămas o clipă la podea. Podeaua mirosea acru a tălpi acide de copii nespălați. Rația de Dero în comunism era infimă.
Și al Fiului…
Amețind de fericire, în timp ce au apucat-o colectiv să o ridice la loc cu pătură cu tot, Maria s-a clătinat nițel stânga-dreapta, până s-a reechilibrat. Pereții laterali, șterși din loc în loc de urme de sânge de copil lovit peste bot cu cearșaful ud de urină aveau gust sărat.
Și al Duhului Sfânt…
- M-au făcut în acea zi regele lor, Cosminunța. Au ieșit pe culoar urlând victorieee, de s-au deschis ușile la clasele mici și toți s-au alăturat în alai. Am fost în slavă, Cosminuța. O singură dată am fost în slavă.
Ba Mihai Eminescu a fost în slavă. Pe pătură, deasupra capului copiilor supuși unui rege de o zi.
O fericire bolnavă, de nestăvilit, de copii lăsați să urle de către profesorii muți de uimire care nu i-au mai oprit, inundase clădirea. Copiii nebuni cu cicatrici pe față și cu pielea dată de dimineață pe răzătoarea zidului exterior au scos-o pe Maria pe pătura de rege până în curte. Coronițele ei de azi sunt rămășița de peste cincizeci de ani a acelui moment. Sunt Jubileul ei.
Pedagogul care o lega diminețile de calorifer, pentru că a promis în fața gloatei, a trebuit să o scoată pe Maria însoțită în afara zidurilor și să o lepede jos, în fața bisericii. Curtea scanda în fundal.
Had. Best. Mușețel.
Biserica era închisă la ora aceea.
Biserica avea atâta frumusețe, închisă cum era, cu treptele ei, cu pereții ei, cu turlele ei, albă-strălucitoare ca o mireasă, cu Crucea din vârf drept cunună, atâta bucurie revărsa Maica Domnului din cer. Cred că nu era deschisă ușa bisericii pentru că, în acel moment, dacă mai vedea și pereți pictați, și icoane, și catapeteasmă, pentru Maria astfel de stimuli ar fi însemnat mai mult decât putea percepe și poate ar fi murit de infarct.
- Măicuța mea, măiculița mea, ai învățat lecțiile pentru mine la școală…
S-a așezat în genunchi în stradă și a făcut o închinăciune largă, sărutând cu buzele ei asfaltul din fața bisericii. Le-a lipit cu nesaț. Asfaltul era dulce. Puseseră probabil zahăr în smoală.
…Amin
* * *
Un copil uriaș, cu mantie de pătură și aură de azbest, prin care apa nu trece și focul nu mistuie, traversează zi de zi această capitală infectă. Într-un ritual care începe în Drumul Taberei, sector șase, și care devine un labirint calculat până seara, când revine ostenită din această vacanță pentru că la doișpe noaptea începe Munca.
Pentru că, în acea îngenunchere de demult, cu buzele ei zdrelite de sete ținând post de apă, a apucat cu dragoste din mortarul cald de smoală neagră cu zahăr alb și a promis Maicii Domnului că în fiecare zi a vieții ei, dacă scapă vie din cearșaful răsucit ud de pișu și dacă va găsi ușă deschisă, va intra măcar într-o biserică. Dar și în două, și în mai multe. Până se termină bisericile.
Până se termină bisericile.
* * *
Din cele mai multe e scoasă afară de oamenii evlavioși, de bună credință, de creștini practicanți, pentru că e biserica lor, pentru care ei cotizează, au și scaun cumpărat înăuntru de care nu are voie să se atingă nimeni. Nici măcar femeile gravide albe, d-apoi cele de etnie, acelea nu au loc pe scaune în biserică niciodată, regula intercontinentală e aceeași: ce e negru sau gravid nu stă pe scaun. Ca în autobuzele din America, pe timpuri puteai fi arestat dacă nu erai alb și te așezai cumva.
Când acești oameni de bine, pe care se sprijină Ortodoxia, dau bani pentru icoane sau cruci, dacă părintele paroh nu dă poruncă să li se treacă numele la vedere acolo, e jale, ei nu mai dau bani data viitoare. Ce să caute o aurolacă grasă, umflată de apă de la pastilele antianxiolitice, cu ochelari cu funduri de borcane de 400, în adidași flashy, cu paporniță și diademă în biserica lor? Dacă o pun păcatele să se așeze pe pernuța lor roșie de genunchi sau chiar pe scaunul cu numele lor?
Dacă are purici, dacă are păduchi, dacă are viermi intestinali? Vai, pernuța!
Hai. Afară! Afară, la Muncă. Cu diamantele tale cu tot.
Cosmina Dragomir
Imagine de Kamila Kansy
Citește alte episoade AICI!