Intră! Poarta e deschisă

O poartă de intrare în Împărăţia Cerurilor stă chiar acum deschisă în faţa mea.

Această poartă este aproapele meu. Când am o legătură cu un om, mă ocup cu persoana lui, dar să nu fac asta în mod bolnav, doar ca să-i explic cu nerăbdare teoriile mele, părerile care mă amăgesc sau, mai rău, ca să-l osândesc prin „sfaturile pline de înţelepciune” pe care i le dau, ci să stau în faţa lui ca în faţa lui Dumnezeu. Poţi să-I dai sfaturi sau să-L judeci pe Dumnezeu? N-ai face-o, decât nebun să fii.

Şi atunci, mă uimesc cât este de minunată descoperirea că aproapele este infinit mai interesant decât sinele meu, decât îndeletnicirea cu obsesiile mele, decât bolile mele, decât închipuirea mea îngustă, decât îndulcirea de slava mea deşartă. E cu mult mai interesant să asculţi decât să vorbeşti. Este ceva cu totul nou.

Să te laşi ca un lut moale, mâncat de aproapele, mâncându-L, de fapt, pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut pentru noi tuturor toate. Şi cea mai înaltă cale prin care poţi arăta dragostea este nejudecarea. Nu slujirea, nu răbdarea, nu dorirea, nu dăruirea. Neosândirea, pentru că are legătură cu sinele și cu gândurile, pentru că judecata este a lui singur Dumnezeu, şi pentru că este calea cea mai grea.

Mircea Stanciu

Fragment din „Jurnalul tămăduirii”, carte în curs de apariție la Editura Bonifaciu

Fotografie de Simona Andrușcă