Nu mai știu unde zicea Ion Vianu că amintirile sunt singurele care rămân atunci când totul se pierde, chiar și în situația în care memoria distorsionează percepția asupra realităților trăite. Cu toate acestea, se pare că amintirile joacă un rol important în formarea identității noastre, prin care ne definim valorile, convingerile și cercul de prieteni. Prin urmare, orice întoarcere spre jocurile copilăriei implică automat și o recuperare a memoriei dintr-un timp al formării noastre care ne-a marcat în mod esențial devenirea.
Johan Huizinga avea dreptate când considera jocul o expresie a libertății și a creativității umane, care nu e neapărat opus „seriosului”. Pare un mod de a înțelege aspecte serioase ale vieții, cum ar fi arta, istoria, religia sau știința. Și primul care-mi vine în minte e Cătălin Pavel, cu „Elefantul lui Carol cel Mare, un anti-manual de istorie”.
Mă gândeam că am trăit în acea epocă „a cheii de gât”, într-un cartier muncitoresc din Brașov, destul de departe de „inocența” cartierului Ioanei Pârvulescu, dar plin de aceeași efervescență și poftă de viață.
Stând pe strada Aurel Vlaicu colț cu Lotrului, nu foarte departe de casa lui Octavian Soviany, m-am bucurat de o copilărie printre blocuri și case în care dădeam viață celor mai diverse jocuri. De la „de-a v-ați ascunselea” prin blocurile ce se construiau pe strada Griviței, la turneele de ping-pong din cartierul Tudor Vladimirescu, la campionatele de fotbal din curtea Școlii nr. 24, până la nevinovatele jocuri „de-a mama și de-a tata” sau „de-a doctorul și pacientul”, toate făceau parte din orizontul nostru de explorare a vieții.
Iernile le petreceam la săniuș pe Colina Universității, căci cu patinele n-am fost prieten niciodată. Aș putea spune că am crescut pe stradă, într-o mulțime de copii de la casele și blocurile dimprejur. Mi-am selectat în timp prietenii de joacă, dar eram o comunitate destul de largă. Țin minte zilele interminabile de fotbal pe străduța Lotrului, astăzi plină de mașini − jucam până nu mai vedeam mingea, cu o pasiune de nedescris.
Mi-e greu să recunosc că nu stăteam la masa de studiu mai mult decât la joacă. Jocul era preocuparea de căpătâi, iar școala venea din urmă, amenințându-mi plăcerea jocului.
Mai erau și rundele de jocuri de cărți, de la Popa prostuʼ la Tabinet, Macao sau Canastă, ore și zile lungi de adrenalină și suferință.
Puțini dintre prietenii de-atunci mi-au rămas prin preajmă, dar timpul petrecut cu ei a rămas viu. Depănăm din când în când amintiri, plimbându-ne pe străzile copilăriei cu chipuri noi.
Pr. Cristian Muntean
Fotografie de Franklin Santillan / pexels.com
Niciun comentariu încă. Fii primul care comentează!