M-ai învățat preoția prin lacrimă...

„Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieșire 20, 12). Dar există o cinstire care depășește hotarele trupului și intră în adâncul veșniciei: cinstirea Părintelui duhovnicesc, a celui care nu te naște pentru lume, ci pentru Împărăție.

Părintele Proclu Nicău mi-a fost unchi după trup, dar tată după duh. Iar această paternitate nu încetează odată cu moartea, pentru că ceea ce este născut din Duh rămâne în veci. Nouă ani au trecut de la mutarea sa la Domnul, și totuși simt că nu m-am despărțit de el, ci m-am apropiat altfel. Timpul nu a stins durerea, ci a transformat-o în rugăciune.

Tăcerea drepților – o altă formă de cuvânt

Pentru mulți, Părintele Proclu a fost un om retras, aproape nevăzut. Pentru cei care au avut ochi duhovnicești, a fost o icoană vie a tăcerii pline de Dumnezeu. Nu vorbea mult, dar fiecare cuvânt era cernut prin lacrimă și prin frică de Dumnezeu.

Spunea adesea: „Omul se mântuiește pe măsura pe care dispare din fața oamenilor și rămâne doar înaintea lui Dumnezeu.”

Am înțeles, privind la el, că tăcerea nu este gol, ci adânc. Nu este lipsă de mesaj, ci curățire a cuvântului. Drepții nu tac pentru că nu au ce spune, ci pentru că au învățat să asculte.

Preoția ca jertfă ascunsă, nu ca demnitate

Părintele Proclu mă învăța adeseori că preoția nu este o funcție, nici un rang, nici o poziție. Spunea că e o cruce purtată zilnic, fără aplauze, fără recunoaștere, fără apărare.

Mai spunea cu cutremur: „Preotul nu este chemat să explice taina, ci să o plângă.”

Și iarăși: „Preotul trebuie să fie primul care se osândește pe sine și ultimul care osândește pe alții.”

L-am văzut rugându-se cu fruntea lipită de pământ, ca și cum întreaga lume s-ar fi adunat pe umerii lui. Am înțeles atunci că adevărata slujire se face în genunchi, nu la tribună.

Lacrima – pedagogia nevăzută a sfințeniei

Nu m-ai învățat preoția prin cărți sau tehnici pastorale. M-ai învățat-o prin lacrimă. Prin plânsul tău tăcut. Prin suspinul care nu cerea nimic pentru sine.

Spuneai: „Dacă nu te doare sufletul altuia, nu ești încă pe calea bineplăcută Domnului.”

Și: „Când nu mai ai lacrimi pentru oameni, roagă-te să ți le dea Dumnezeu, pentru că fără lacrimă preoția se usucă.”

De la tine am învățat că păstorul adevărat nu conduce din față, ci poartă dinăuntru.

Absența care devine prezență

Au trecut nouă ani și încă te pomenesc la Proscomidie cu emoție și teamă. Sunt clipe în Liturghie când simt, dincolo de orice rațiune, că ești de față. Nu ca amintire, ci ca lucrare tainică.

Așa cum spuneai: „Moartea nu ne desparte, ci ne curăță vederea.”

Și iarăși: „Drepții nu mor. Ei doar trec în rugăciune.”

„Drepții în veac vor fi vii” (Psalmul 111:6).

Dorul nu s-a micșorat. S-a sfințit.

Moștenirea care obligă – nu cuvintele, ci viața

Nu ne-ai lăsat tratate, nici sisteme teologice. Ne-ai lăsat o viață arsă până la capăt. O viață care obligă mai mult decât orice discurs.

De la tine am învățat că „Preotul nu este funcționar al celor sfinte, ci purtător de suflete înaintea lui Dumnezeu” și că slujirea fără jertfă este doar decor.

 Dorul care se roagă

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5:4).

Dorul de tine nu cere alinare lumească. El se transformă în genunchi plecați, în rugăciune spusă pe nume, în nădejdea întâlnirii. Plâng nu pentru că nu mai ești, ci pentru că ai fost un dar prea mare pentru slăbiciunea noastră.

Așa cum spuneai: „Când Dumnezeu ne ia pe cineva drag, nu ni-l ia, ci ni-l mută mai aproape de inimă.”

Nu despărțire, ci așteptare

Astăzi, la nouă ani de la mutarea ta la Domnul, nu spun „adio”. Spun: roagă-te.

Roagă-te pentru mine, nevrednicul preot.

Roagă-te pentru Biserică.

Roagă-te pentru lumea aceasta obosită și rănită.

„Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi” (Ioan 10:11).

Veșnică să-ți fie pomenirea, Părinte iubit.

Și să ne întâlnim, cândva,

în Liturghia cea fără de sfârșit.

                      Preot Nicolae Nicău

Din https://www.ziarpiatraneamt.ro/