Mamă, mamă...

Iubirea de sine are efecte secundare din ce în ce mai grave asupra copiilor și adolescenților, unul dintre ele fiind orbirea parțială sau totală față de sacrificiile propriilor mame, cu mutații oribile de parazitism secătuitor, exploatări fără milă și necrozări ale recunoștinței. Posibil ca această boală cumplită, împotriva firii, să aibă la origini intoxicații puternice cu răsfăț sau hrănire în exces cu vanități.

În această pustietate am întâlnit o adolescentă care, cu chipul radiind de bucurie, mi-a spus apăsat cât de mult își iubește mama. Vrând să mă delectez cu o poveste frumoasă, mi-am tolănit așteptările într-un fotoliu moale, în spatele pleoapelor ce se închideau, și am dat play cu o întrebare:

 - Ce a făcut atât de special mama ta?

La fel de exploziv a răspuns, parcă mirată că nici măcar atâta lucru nu am habar:

 - Mi-a dat viață!

N-am vrut să par insensibil și să comentez că asta fac oricum toate mamele (de parcă ar fi puțin lucru! Rușine să-mi fie!), dar eu voiam să știu mai multe, așa că am rugat-o să-mi spună mai mult.

 - Păi, după acest moment minunat, mama m-a abandonat la maternitate.

Am privit-o îndelung, convins fiind că am în față o bună actriță nebună, care a jucat perfect acest intro, urmândsă refuleze ca un ciclon tot veninul și ura adunate de atunci. Mai văzusem crize autocompătimitoare jucate în acest fel. Dar fața ei rămânea la fel de senină, iar bucuria ‒ neschimbată.

Nebăgând de seamă bulversarea mea, a început să construiască un portret psihologic al celei care i-a dat carne din carnea ei, sânge din sângele ei.

 -  Sigur era foartre tânără, speriată, dezorientată, singură, săracă... Altfel n-ar fi fugit. Sigur au devastat-o regretele, dar așa a considerat ea că va fi bine pentru mine.

Vorbea cu atâta gingășie, în cea mai pură empatie și solidaritate feminină. Nu-mi venea să cred ceea ce auzeam, dar mai ales ceea ce vedeam. Însăși bunătatea în carne și oase stătea înaintea mea.

S-a mai înnegurat puțin când mi-a povestit că primele amintiri le are din jungla unei case de copii, unde trebuia să lupți pentru a nu fi strivit de abuzuri, pentru jucăria din mână, pentru bucata de pâine și blidul de mâncare, ce nu te săturau nici dacă apucai să le mănânci în întregime. Aici nimeni nu iubea pe nimeni! Era un fel de anticameră a iadului, unde învățai să urăști, să te bați, să distrugi. Iar ea era firavă și bolnăvicioasă, și nu putea înțelege de ce toți erau răi și violenți. Iar asta îi și bucura, pe deasupra. Și nu vorbim doar despre copii.

 A fost salvată din această închisoare de cea care avea să-i devină prima mamă cunoscută. De cum a văzut-o, nu și-a mai luat ochii de la ea. Acum se gândește că acea doamnă își propusese să ia de acolo cea mai mare suferință nevinovată. Aparent binevoitoare, îngrijitoarele îi sugerau să aleagă mai bine. Văzându-o că insistă să o ia pe ea, o îngrijitoare a smuls bluza de pe fetiță, ca la târgul de sclavi, lăsând scheletul auschwitzian să rânjească exhibiționist cu toate coastele. Atunci femeia, izbucnind în hohote de plâns, a luat copila în brațe, îngopând-o adânc în inima ei, de unde nu a mai scos-o niciodată. Acolo a crescut-o, acolo i-a vindecat toate rănile. Și cele de carne, și cele de duh. Niciodată nu s-a cocoțat pe piedestalul de pe care fugise cealaltă. Nu i-a spus niciodată că mamă nu-ți este cea care te naște, ci cea care te crește. I-a vorbit atât de adânc despre jertfa fără egal a celei care te poartă în pântece și-ți dăruiește viață din viața ei, încât această impresie, plină de dragoste și de recunoștință, s-a întipărit pentru totdeauna în inima copilului. Smerită, mama adoptivă i-a spus că să o crească cum se cuvine ar fi putut s-o facă orice om binevoitor.

Mamă este cea care te naște și te crește în iubire, învățându-te să iubești. Pentru mulți dintre noi, este una și aceeași persoană.

Într-o lume în care, tot mai mulți, adoptă doar câini și pisici.

George Olteanu

Fotografie de Daka / pexels.com