„Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...”

Mitropolitul Athanasie al Limassolului

Îmi aduc aminte de un bătrânel, Artemie, de la Mănăstirea Grigoriu, care, pe când era oarecum mai tânăr, s-a dus în Pireu să-și caute niște rude. În sfârșit, acolo a avut o peripeție, pentru că o femeie l-a văzut că-și căuta un loc unde să înnopteze. Dar ea îi pusese gând rău, fiind o femeie de moravuri ușoare, și s-a hotărât să-l cheme pe monah acasă la ea. Așa că l-a strigat: „Părinte, vreți să rămâneți undeva peste noapte?”. El nu s-a gândit la nimica rău și i-a răspuns: „Da”. „Haideți acasă la mine!”. Iar el, în simplitatea lui, a primit cu mulțumire și, obosit fiind, s-a dus.

Din câte povestea ea însăși după aceea, căci a avut o mare întoarcere la Dumnezeu și s-a mărturisit apoi și Părintelui, monahul s-a dus să se odihnească. Ea pusese pariu cu alte „colege” că o să aibă o relație cu acel monah. Părintele, după ce s-a odihnit cam o oră, s-a trezit la rugăciune, ca să-și facă vecernia cu metaniile, rostind „Doamne Iisuse...”. Femeia a bătut la ușă, iar el, obișnuit fiind din Sfântul Munte, pentru că era de mulți ani acolo, și-a spus în sinea lui: „De vreme ce nu zice: «Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...», atunci trebuie să fie vreun drac!”.

Fiii mei, la mănăstire, atunci când mergem la chilia cuiva – cu toate că nu mergem, de obicei, pe la chiliile altora, dar dacă totuși trebuie să mergem, nu batem și intrăm deodată. Batem și spunem o rugăciune. La fel și cel ce este rânduit să-i trezească pe monahi la slujbă, bate și spune: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!”. Iar cel dinăuntru răspunde „Amin” − ceea ce înseamnă „Intrați”. Dacă nu spune „Amin”, nu intri. Fie nu a auzit, fie nu e înauntru.

Își zise, așadar, monahul: „De vreme ce nu spune: «Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri...», atunci acela care bate nu e om, ci vreun drac. Numai acela nu spune rugăciunea”. Așa că nu a răspuns.

„Am stat la o femeiefoarte evlavioasă!”

Iar femeia bătea și tot bătea în ușă... „Doamne, miluiește! De ce tot bate diavolul ăsta?”, își spunea Părintele. Și, ori de câte ori bătea, el spunea: „Amin!”. Ea, de afară, auzind un „Amin”, a zis: „Ăsta face Liturghie înăuntru? Ce tot spune «Amin! Amin!»?”. Așa că s-a uitat prin gaura cheii și a văzut că monahul făcea metanii.

„Mai bat peste o oră, îl las acum să-și termine metaniile. Vedem apoi ce-o mai fi!”.

Peste o oră, iarăși a venit să bată. Părintele stătea în pat, își terminase slujba și se dusese să se odihnească. Când a auzit bătaia, s-a trezit, a spus: „Amin”, și a început iarăși să bată metanii. Și așa toată noaptea, din oră în oră, femeia bătea la ușă, Părintele spunea: „Amin”, iar femeia se uita prin gaura cheii.

În sfârșit, s-a făcut dimineață și s-a sfârșit cu „Aminul” și cu bătutul în ușă. În zori, monahul s-a pregătit de plecare, mulțumindu-i mult femeii, și s-a dus. S-a întâlnit cu alți monahi, care l-au întrebat: „Unde ai stat, Părinte?”. „Ce să-ți spun, Părinte! La o femeie foarte evlavioasă. Numai ce pricepea că eu mă duc la culcare, și ea mă și trezea să mă pun la rugăciune! Așa m-am rugat toată noaptea. Pentru că aproape o dată la două ore − săraca, știa că sunt obosit! − bătea la ușă. Eu spuneam «Amin», dar ea nu intra. Doar bătea la ușă, ca să mă pună la rugăciune!”.

Și astfel, cu gândul cel bun, și monahul s-a ferit de păcat, dar și femeia aceea și-a schimbat viața și a ajuns o creștină foarte bună, având un sfârșit cuvios. Și povestea această întâmplare, cum simplitatea monahului i-a mântuit și ei sufletul.

Traducere de Monahia Agatha